Cea mai recentă producție a Platformei de Teatru Politic din București și a Teatrului-Spălătorie din Chișinău este un efort de înțelegere – atât cognitivă, cât și emoțională – a crizei energetice majore (cu ramificații în multe alte crize) pe care tocmai o parcurgem.

Piesa descrie foarte bine obstacolele cu care au de luptat profesorii de țară, acrobația imposibilă: să meargă pe sârma birocrației românești și europene, care face școlile să concureze între ele pe criterii absurde, împreună cu niște copii pe care sărăcia și abandonul îi trag în jos cu o forță de neîmblânzit.

M-a bucurat enorm să văd această piesă care demitizează maternitatea ca pură ”magie” și ”instinct”, care sparge tăcerea din jurul acestui subiect și calcă (poetic-ironic-amuzant și ferm) tabuurile existente în picioare.

Mi-a plăcut că regizoarea a ales unghiul ăsta, al experiențelor corporale. Până la urmă, e ceea ce ne leagă pe toate, indiferent ce limbă vorbim, ce culoare are pielea noastră sau în ce cartier ne-am născut: toate știm limbajul corpului, știm ce înseamnă durerea, boala, dorința, febra, sudoarea, ce înseamnă cutele de pe trupul nostru, firele albe, umezeala sexului. Și totuși ne conectăm și empatizăm atât de rar prin intermediul corpului, vorbim atât de rar despre el, preferăm să folosim concepte și idei și deseori etichete care doar ne ascund corpurile, ne ascund adevărul.