M-a bucurat enorm să văd această piesă care demitizează maternitatea ca pură ”magie” și ”instinct”, care sparge tăcerea din jurul acestui subiect și calcă (poetic-ironic-amuzant și ferm) tabuurile existente în picioare.

Mi-a plăcut că regizoarea a ales unghiul ăsta, al experiențelor corporale. Până la urmă, e ceea ce ne leagă pe toate, indiferent ce limbă vorbim, ce culoare are pielea noastră sau în ce cartier ne-am născut: toate știm limbajul corpului, știm ce înseamnă durerea, boala, dorința, febra, sudoarea, ce înseamnă cutele de pe trupul nostru, firele albe, umezeala sexului. Și totuși ne conectăm și empatizăm atât de rar prin intermediul corpului, vorbim atât de rar despre el, preferăm să folosim concepte și idei și deseori etichete care doar ne ascund corpurile, ne ascund adevărul.