Avem război peste gard, inflație cât casa, concetățeni care își pun capăt zilelor de disperare… Și crize cât vezi cu ochii, de la energie la climă la exploatare capitalistă și retur. Ei bine, în acest decor apocaliptic, ce subiect credeți că ne posedează în colțul acesta de lume de săptămâni bune, ce nu ne mai dă pace, ce ne face sângele să clocotească?
În toiul celei mai mari crize a marilor puteri din ultimii 60 de ani, sloganurile feminismului de piață îți pot ține de cald sub formă de tricouri H&M (15 euro ) sau Dior (750 euro), iar sloganurile feminismului de stat – de cele mai multe ori niște cârpeli cu pretenții progresiste – astupă gropile de moralitate din posibilul drum spre o iarnă nucleară, servind ca nou stindard sub care defilează tancurile.
Se spune că războiul e o continuare a politicii cu alte mijloace. Dar politicienii noștri par că s-au predat, cu totul, doctrinei militare. Singura lor strategie e războiul, deși știu că acesta se poate transforma într-o conflagrație mondială.
Mai ales în primele zile, ca o depedentă de știri ce sunt, m-am intoxicat cu elogii, portrete pupincuriste și tot felul de penibilități și scălâmbăieli care au împânzit rapid internetul. Nu doar presa românească a intrat în vrie monarhistă. Toată floarea cea vestită a presei întregului Apus a început să își smulgă petalele din cap de durere și admirație.
În numele războiului, opiniile sunt nivelate, griul e exclus, pentru că e mult mai simplu de operat în alb-negru, la o primă vedere. Doar că zona gri nu e ceva ce guvernanții pot șterge cu guma, ci o gamă largă de preocupări, emoții și griji ignorate sau calomniate.
Răspunsul lumii la agresiunea Rusiei asupra Ucrainei e departe de a fi unitar. A zugrăvi un tablou în alb-negru, două tabere care reprezintă binele și răul, democrațiile și autocrațiile, e un tip de discurs care simplifică și neagă realitatea mult mai complexă a lumii în care trăim.
De aproape patru săptămâni, un cumplit război de agresiune a izbucnit în vecinătatea noastră, zgâlțâindu-ne din temelii viețile petrecute preponderent sub pavăza păcii. „Luna femeii” sau, cum îmi place mie să o numesc, „luna luptei pentru drepturile femeilor” a fost și ea umbrită de război, deși, voi argumenta, o poziționare feministă față de acest conflict e foarte necesară.
România a avut bani pentru vaccin, dar nu și pentru vaccinare. Pentru o comandă de 120 de milioane de doze, dar nu și pentru o campanie de vaccinare pe bune.
În ciuda statisticilor care arată că depresia a devenit cea mai frecventă problemă de sănătate mintală la nivel de comunitate, există puține abordări care plasează acest fenomen în contextul istoric și economic actual și care duc discuția la nivel colectiv.
Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la doamna Turcan inaugurând fericită o cantină a săracilor deschisă de un lanț de supermarketuri, în timp ce atacă asistații sociali pe toate căile parcă-mi saltă și acum inima de indignare.
R A Z A 