Rachel călătorește în fiecare zi cu trenul pe aceeași rută, care include un scurt stop în dreptul casei în care a trăit cu Tom, fostul ei soț. Viața ei e în derivă, marcată de această despărțire pe care încă îi e greu să o accepte. Alcoolul și poveștile pe care le țese în jurul unui cuplu ”perfect”(botezat ”Jess și Jason”) care locuiește la câteva case de Tom sunt singura ei consolare. Până într-o zi când vede ceva ieșit din comun și începe să se implice într-un caz de dispariție.

Vrăjitoarea  mi-a plăcut în primul rând pentru felul în care îmbină detalii de viață mai puțin obișnuite pentru un Crime (greutățile vieții de familie cu 3 copii mici, nunți și botezuri etc) cu o investigație cât se poate de pe bune despre evenimente care îți îngheață sângele în vine. Am mai văzut genul ăsta de…

Sunt convinsă că oricine va citi această carte va găsi ceva prețios în ea: sfaturi pentru ”meseria” de părinte, analiza exorcizantă a demonilor familiei tradiționale în care cele mai multe dintre noi am crescut sau ineditul unei excursii în Teheran, orașul unde trăiește familia lui Shahab și o incursiune în viața clasei de mijloc iraniene.

Am citit Prințesa Ghețurilor în miezul unei ierni fără zăpadă, așa că atmosfera înghețată (la propriu și la figurat) mi-a mers la inimă, pentru că taman tânjeam după ea. Acțiunea romanului are loc într-un mic orășel de coastă din Suedia devenit celebru ca locație estivală și invadat de turiști și turiste în lunile de vară.…

Știi cum răspunde filozoafa noastră preferată în viață, tanti Aglaia, când o întreabă lumea ce mai face? Nu zice nici rău, nici bine, ci ”amestecat” 🙂 Cam așa e și revista asta, și bine face. Există aici proze care șchiopătează, altele care se mișcă binișor și cad apoi cu bufnet, de ți de face și milă de ele – dar și unele de o grație și precizie care te dau pe spate și te fac să le cauți imediat numele părinților pe google, sperând că au publicat cu duiumul.

Într-un fel, Harari lansează pe piață produsul istoric perfect (PIP™), care poate să satisfacă pe toată lumea: într-un discurs în care responsabilitatea morală e exclusă, putem critica totul. Dar prețul pe care îl plătim ca să ne bucurăm de spectacolul amoralității lui Homo Sapiens e foarte mare: în această logică, devenim neputincioase când vine vorba de a pune ceva în loc, pentru că ne lipsește ”legitimitatea” (totul e o ficțiune).

O să pornesc de la premisa (tristă) că nu știți nimic despre Elena Ferrante și despre Tetralogia Napoletană, cartea deceniului prezent. În cazul ăsta, imaginați-vă următoarea fază: o psihanalistă, Lucian Pintilie și Delia, o italiancă de 45 de ani originară din Napoli, intră într-un bar. Barmanul le dă câteva rânduri de tărie, 174 de coli…

Mai știi când vorbeam despre cum unele cărți sunt ca niște bărbați versați, care știu pe de rost toate tainele seducției și te aburesc, până nu mai înțelegi ce se întâmplă cu tine? Există o singură soluție pentru a te descurca cu genul ăsta de masculi și funcționează la fel de bine și la cărți: să nu te pripești, să  îți lași timp de cugetare și să îți cauți și păzești granițele.

Îmi dau seama că poezia ei e greu de receptat de bărbații care nu au deja o înțelegere a faptului că lupta de emancipare a femeilor este și în folosul lor, că dislocarea rolurilor de gen îi va ajuta și pe ei să își descopere și să își vindece părțile reprimate ale sufletului. Medeea Iancu nu e poeta lor, a celor neinițiați, ea strigă pentru haita ei. Cuvintele ei nu fac bărbații mai tandri, ci femeile mai războinice. Ele nu învață bărbații să plângă (deși e nevoie și de asta), ci femeile să lupte.

Tetralogia napolitană e o carte* care te devorează și pe care o devorezi, genul de lectură care te acaparează decupând în rutina de zi cu zi un culoar din care nu mai poți evada. Am citit cele patru volume în mai puțin de o săptămână, câteva zeci de pagini pe un peron de tren la…