În numele războiului, opiniile sunt nivelate, griul e exclus, pentru că e mult mai simplu de operat în alb-negru, la o primă vedere. Doar că zona gri nu e ceva ce guvernanții pot șterge cu guma, ci o gamă largă de preocupări, emoții și griji ignorate sau calomniate.
De aproape patru săptămâni, un cumplit război de agresiune a izbucnit în vecinătatea noastră, zgâlțâindu-ne din temelii viețile petrecute preponderent sub pavăza păcii. „Luna femeii” sau, cum îmi place mie să o numesc, „luna luptei pentru drepturile femeilor” a fost și ea umbrită de război, deși, voi argumenta, o poziționare feministă față de acest conflict e foarte necesară.
Atât cei care plecăm, cât și cei care rămânem, o facem sub zodia abandonului.
Atât presa cât și societatea la scară largă au cvasi-ignorat mai toate descoperirile revoluționare privind sexualitatea femeilor care au fost făcute în ultimele decenii. Nu țin minte să fi existat vreun ziar sau vreo revistă care să titreze pe prima pagină, în anul binecuvântat când oamenii au descoperit în sfârșit clitorisul și semnificația sa: ”Incredibil! Ne-o tragem cam nefiresc!” sau, cum comenta mai recent HuffPost: „La decenii după ce omenirea a pus un om pe lună s-a descoperit în sfârșit și organul sexual feminin!”
Adresând parțial o nevoie stringentă de schimbare sistemică, cele mai populare ficțiuni ”revoluționare” ale vremurilor noastre reformulează de fapt, prin ”soluțiile” pe care le oferă, sloganul lui Margaret Teacher, cea care a pus bazele reformelor neoliberale în Europa: ”there is no alternative”. Iar viața NU bate filmul.
În ciuda statisticilor care arată că depresia a devenit cea mai frecventă problemă de sănătate mintală la nivel de comunitate, există puține abordări care plasează acest fenomen în contextul istoric și economic actual și care duc discuția la nivel colectiv.
Hari trase maneta ca la carte și capsula se deschise cu un fâsâit, care ar fi putut la fel de bine să fie primul acord al unei melodii funebre dintr-o anumită parte a galaxiei. Deși ardea de nerăbdare să deschidă ochii și să afle mai repede ce îi picase la BAC, se abținu cu greu…
Trăiam deja într-o lume imposibilă, trăiam deja într-o criză. O criză climatică, o criză a inegalității, o criză a anxietății, o criză a exploatării – resurselor naturale, animalelor și întregii planete. Iar acum a venit, concret, direct în spitalele noastre, în casele noastre, în plămânii noștri, o altfel de criză, care nu șterge însă cu buretele crizele pre-existente.
Aveam 7 ani și așteptam, ca de obicei, pe banca din fața școlii să vină ai mei să mă ia de la semiinternat. Era toamnă și se însera. Telefoanele mobile nu fuseseră descoperite încă, așa că mintea mea rătăcea neprihănită printr-un univers fără pixeli, când a ajuns la două concluzii importante: 1. Dumnezeu nu există…
În urmă cu vreo 7 ani, când lucram ca traducătoare, am dat de expresiile ”war on women” și ”rape culture” într-un articol despre o femeie ucisă în urma unui viol în grup în India. Era prima oară când întâlneam aceste concepte și am reflectat îndelung asupra lor, pentru că erau cumva nefirești pentru mine și, recunosc, mi se păreau foarte puternice, niște declarații extreme. Au planat mult timp în mintea mea, ca doi fluturi negri. Le-am tradus ca ”război împotriva femeilor” și ”cultura violului”.
R A Z A 