Am început să mă uit la The Crown din cauza peer pressure. Dar – țin să adaug – și pentru că, în adâncul sufletului, speram ca familia regală să fie prezentată ca ceea ce sunt convinsă că este în realitate (fără a avea dovezi directe, cred asta din simplă răutate): o familie disfuncțională. Pur și simplu mi se părea singura abordare sensibilă, care să merite audiențele. Dar nu, nici măcar bruma asta de satisfacție nu mi-a fost dată, dimpotrivă.
Suntem în ”luna cadourilor” și știu că multe dintre noi caută modalități de a dărui fără a consuma, de a face cuiva o bucurie fără să adape în același timp setea de profit capitalistă. Cred că mai ales în acest context zinele sunt un dar minunat: le puteți printa la un preț modic sau chiar gratis (în funcție de dotările de acasă). Iar dacă nu vă puteți întâlni fizic cu prietenele voastre pentru a le cadorisi, le puteți trimite aceste daruri într-un email festiv, cu multe emoji cu inimioare și sticle de șampanie 🙂
Pe când jucam eu șah – în intervalul de viață 6-16 ani – circula o vorbă care mi-a fost spusă de multe ori direct în față: ”există șah și există șah feminin”. Adică șahul feminin e așa, pe lângă, să nu zicem că nu e. Să dăm acadele la copii.
M-a bucurat enorm să văd această piesă care demitizează maternitatea ca pură ”magie” și ”instinct”, care sparge tăcerea din jurul acestui subiect și calcă (poetic-ironic-amuzant și ferm) tabuurile existente în picioare.
Aveam 7 ani și așteptam, ca de obicei, pe banca din fața școlii să vină ai mei să mă ia de la semiinternat. Era toamnă și se însera. Telefoanele mobile nu fuseseră descoperite încă, așa că mintea mea rătăcea neprihănită printr-un univers fără pixeli, când a ajuns la două concluzii importante: 1. Dumnezeu nu există…
Pelicula are trei personaje principale: doi actori trecuți bine de prima tinerețe și un oraș (Los Angeles) – iar toate aceste personaje ne atrag cu forța unor panouri luminoase care clipocesc intermitent.
Dacă o femeie spune că nu vrea deloc să facă copii, oamenii găsesc de cuviință să reacționeze prompt într-un mod aparte: ”Ah, nu te pripi!” vor zice ei – de parcă a hotărî dacă ești genul de persoană care vrea să producă o întreagă ființă omenească în măruntaiele ei – din sex și mâncare – și să își concentreze apoi tot restul vieții în jurul acestei ființe e o decizie lejeră de genul ‘mda, whatever…’
Am crescut legănată în somn de ”visul american”. De la serialul Dallas1, care ne-a inițiat, ca nație, în tainele capitalismului și până la nopțile târzii când ultimele cuvinte pe care le auzeam înainte să mă bag la culcare erau: ”Good night, America, wherever you are”2 – visul american m-a însoțit seară de seară, livrat fără…
Sunt sănătoasă tun și foarte bine-dispusă. De la o vreme mă bucur de o productivitate ieșită din comun și foarte benefică pentru mine. Nu recunosc în ea nimic din încrâncenarea cu care munceam înainte, am un cu totul alt sentiment acum când lucrez, simt că fac ceva pentru mine și în același timp pentru alții, că investesc în ceva care are sens nu doar pentru mine ci și pentru comunitatea în care am ales să trăiesc.
Acest articol conține texte mai puțin obișnuite pentru rubrica ”Vitaminelor” fiindcă sunt câh – reflectă misoginia din societatea noastră. Consider însă că ele pot avea un efect ”vitaminizant” prin indignarea pe care o provoacă.
