În „Lumii îi spuneau Pădure” acțiunea e plasată într-un viitor nu foarte îndepărtat, în care planeta Pământ a ajuns un iad de beton întreținut prin exploatarea nemiloasă a altor planete. Capitalismul și imperialismul interstelar sunt „bunurile” de export ale omenirii, care își extinde activitățile distructive în colonii îndepărtate, în timp ce rasismul și sexismul continuă să domine relațiile sociale.
Ultima peliculă al lui Almodóvar este, în esență, o melodramă șic despre vindecarea rănilor istorice – care își pun amprenta unică asupra fiecărui individ în parte și se transmit peste generații. Într-o perioadă în care asistăm la deschiderea, în timp real și în directă proximitate, a unor astfel de răni, o poveste care vorbește despre vindecarea lor nu poate fi decât binevenită, mai ales atunci când e spusă în maniera solară și telenovelistică a lui Almodóvar.
Chiar și în prezent, un act sexual e considerat a fi împlinit abia când se ajunge la penetrare. Abia atunci, bărbații cis pot spune că „au avut” o femeie. Penetrarea e glorificată astfel ca un act al invadării care oferă bărbatului cis un anumit statut în societate: acela de „cuceritor” al unei femei.
De aproape patru săptămâni, un cumplit război de agresiune a izbucnit în vecinătatea noastră, zgâlțâindu-ne din temelii viețile petrecute preponderent sub pavăza păcii. „Luna femeii” sau, cum îmi place mie să o numesc, „luna luptei pentru drepturile femeilor” a fost și ea umbrită de război, deși, voi argumenta, o poziționare feministă față de acest conflict e foarte necesară.
În timp ce situațiile catastrofale ne împresoară, noi tot preferăm să ne uităm 3 ore la un film de pe Netflix, în loc să ieșim în stradă sau să facem alt fel de harababură pentru a ne trezi la realitate liderii. Gluma e și pe seama noastră.
În întregul ei, cartea arată cât de adevărat este că „personalul e politic” și cât de mare nevoie avem de astfel de povești de viață nefiltrate, nefardate, care să provină de la voci cât mai diverse.
Am deschis cartea Antonellei Lerca Duda pentru prima oară cu gândul să o răsfoiesc un pic în timp ce îmi încălzeam cina. Eram curioasă cum e scrisă, ce „flow” are. Jumătate de oră mai târziu, cu o mână mâncam pe bâjbâite din tocana rece, iar cu cealaltă dădeam paginile volumului. Nu mă puteam opri. Am parcurs tot textul dintr-o suflare, într-o singură seară, când plănuiam de fapt să fac altceva.
Nomadland pare că face ceva de care e mare nevoie, și anume introduce precaritatea și subcultura (în cazul de față, a nomazilor din furgonete) în cinematografia mainstream. Dar o face prin intermediul unui liberal gaze, al unei femei din clasa de mijloc care navighează fără probleme între tabere de nomazi și șuete cu afaceriști imobiliari.
Atât cei care plecăm, cât și cei care rămânem, o facem sub zodia abandonului.
Mă bucur că valul de mărturii din seria #metoo s-a stratificat în acest film care sapă în țesutul social al clasei de mijloc americane pentru a scoate la iveală, printre melodii pop, brioșe cu cremă roz și romanțe naive de sitcom, o tumoare: cultura violului.
R A Z A 