În general, filmul aruncă multe mingi „grele” în aer – colonialism, imperialism, extractivism, rasism etc. Iar asta pentru că în zilele noastre „rețeta succesului” implică și să iei ochii publicului cu subiecte extrem de actuale. În cazul de față, efectul acestei jonglerii e însă de-a dreptul nociv…
Cea mai recentă producție a Platformei de Teatru Politic din București și a Teatrului-Spălătorie din Chișinău este un efort de înțelegere – atât cognitivă, cât și emoțională – a crizei energetice majore (cu ramificații în multe alte crize) pe care tocmai o parcurgem.
Filmul lui Östlund e o glumă răutăcioasă și caustică pe seama tuturor – a claselor sociale și luptei de clasă în sine. Practic, o manevră pentru a ne aduna prin cinematografe și a ne da cu pelicula în cap. Durerile de după ne-ar putea da însă ghes să ne imaginăm o alternativă la acest scenariu insuportabil. La urma urmei, întregul construct pornește de la premisa că lupta de clasă va fi dusă mereu cu armele opresorului.
Piesa descrie foarte bine obstacolele cu care au de luptat profesorii de țară, acrobația imposibilă: să meargă pe sârma birocrației românești și europene, care face școlile să concureze între ele pe criterii absurde, împreună cu niște copii pe care sărăcia și abandonul îi trag în jos cu o forță de neîmblânzit.
În „Lumii îi spuneau Pădure” acțiunea e plasată într-un viitor nu foarte îndepărtat, în care planeta Pământ a ajuns un iad de beton întreținut prin exploatarea nemiloasă a altor planete. Capitalismul și imperialismul interstelar sunt „bunurile” de export ale omenirii, care își extinde activitățile distructive în colonii îndepărtate, în timp ce rasismul și sexismul continuă să domine relațiile sociale.
Ultima peliculă al lui Almodóvar este, în esență, o melodramă șic despre vindecarea rănilor istorice – care își pun amprenta unică asupra fiecărui individ în parte și se transmit peste generații. Într-o perioadă în care asistăm la deschiderea, în timp real și în directă proximitate, a unor astfel de răni, o poveste care vorbește despre vindecarea lor nu poate fi decât binevenită, mai ales atunci când e spusă în maniera solară și telenovelistică a lui Almodóvar.
Chiar și în prezent, un act sexual e considerat a fi împlinit abia când se ajunge la penetrare. Abia atunci, bărbații cis pot spune că „au avut” o femeie. Penetrarea e glorificată astfel ca un act al invadării care oferă bărbatului cis un anumit statut în societate: acela de „cuceritor” al unei femei.
De aproape patru săptămâni, un cumplit război de agresiune a izbucnit în vecinătatea noastră, zgâlțâindu-ne din temelii viețile petrecute preponderent sub pavăza păcii. „Luna femeii” sau, cum îmi place mie să o numesc, „luna luptei pentru drepturile femeilor” a fost și ea umbrită de război, deși, voi argumenta, o poziționare feministă față de acest conflict e foarte necesară.
În timp ce situațiile catastrofale ne împresoară, noi tot preferăm să ne uităm 3 ore la un film de pe Netflix, în loc să ieșim în stradă sau să facem alt fel de harababură pentru a ne trezi la realitate liderii. Gluma e și pe seama noastră.
În întregul ei, cartea arată cât de adevărat este că „personalul e politic” și cât de mare nevoie avem de astfel de povești de viață nefiltrate, nefardate, care să provină de la voci cât mai diverse.
R A Z A 