Semnez, salvez, rezist. Despre ONG-uri și alte OZN-uri

by Mafalda

În urmă cu ceva anișori, mi-am dat demisia de la corporația unde lucram pentru că voiam să salvez. Țărișoara, planeta, galaxia și, printre picături, și pe mine, fiindcă tare mă mai alienase viața de utilizatoare calculator, chiar și plătită pe bani buni.

Când au aflat că îmi dau demisia, colegele mele au rămas mască. Dădeam vrabia cu logo colorat și recunoscut de o mare parte a populației lumii pentru o siglă de ONG nu doar minuscul ci și, în termeni absoluți, înființat de puțină vreme. Chiar și eu glumeam (cu o jumătate de gură, în timp ce cu cealaltă scrâșneam din dinți) că am dat locul de muncă bunicel, căldicel, bine plătițel, pe cea mai nefastă combinație imaginabilă: remunerația minusculă și munca enormă de ONG plus nesiguranța și stresul de start-up.

Dar, dragele babei, îmi pusesem ceva în minte și nimic nu mă mai putea clinti. Aveam niște viziuni – evident, ușor psihanalizabile – de salvatoare. Urma să lucrez pentru o organizație de activism online care depune, la nivel internațional, eforturi pentru a schimba în bine politici în cele mai diverse direcții: de la protecția mediului până la drepturile femeilor, migrație, combaterea rasismului și multe altele.

Erau lucrurile pentru care îmi dorisem întotdeauna să lupt și eram nerăbdătoare să cunosc îndeaproape lumea activismului, să învăț lucruri noi, să mă înconjor de oameni care luptă pentru o schimbare în bine.

În prima zi la noul job, am intrat pe ușă plină de avânt, bucuroasă să îmi abandonez soarta de corporatistă și să îmbrățișez această nouă lume, în care lucrurile erau făcute altfel și oamenii urmau să mă inspire în feluri nebănuite. Cu atât mai mare mirarea mea când, după un scurt salut, Șeful cel Mare mi-a îndesat în mână ceea ce a numit „biblia noastră”: „The Lean Startup”, cu îndrumarea să o citesc cât mai degrabă.

„The Lean Startup” era pe atunci, într-adevăr, biblia tuturor celor care vor să lanseze un startup în economia de piață. Adică o întreprindere orientată spre profit. O entitate pe care, din motive personale, nu o asociam cu ONG-urile și munca ONG-istică. Am fost un pic spre foarte bulversată, trebuie să recunosc.

Bănuiam, evident, că sunt anumite aspecte care obligă orice organizație non-guvernamentală, în zilele noastre, să se muleze pe filozofia capitalistă pentru a supraviețui. Dar faptul că biblia noastră era manualul de căpătâi al creșelor și grădinițelor neoliberalismului a fost un pic mai mult decât puteam duce.

Am lucrat timp de mai puțin de un an în acea organizație, pentru că, din păcate, presimțirea mea s-a adeverit: stresul și volumul de muncă erau foarte mari, presiunea idealurilor și mai mare, salariul foarte mic și rezultatele pozitive concrete foarte rare.

Oamenii din breaslă erau de regulă plini de bune intenții și munceau de multe ori până la epuizare/ burn-out. Nu puțini dintre ei chestionau chiar, autocritic, propria lor poziție și limitele sistemului în care operau. Pentru că, mai ales din interior, era imposibil să nu simți rapid că sistemul în sine este problema.

În cele ce urmează, am încercat să rezum principalele mele critici la adresa acestui sistem. Considerațiile de mai jos sunt rezultatul mai multor ani de implicare în astfel de organizații, dar și al unor eforturi mai generale de a înțelege dinamicile societății civile capitaliste.

Capitalul are cale liberă – bunăstarea oamenilor un traseu întortocheat

Să începem cu perspectiva „din avion” – pentru a nu risca să nu vedem „pădurea din cauza copacilor”.

În toate țările vestice cu economie capitalistă, o mare parte din serviciile și politicile sociale sunt „delegate” în sectorul ONG. Beneficiul principal e acoperirea lor parțială prin donații și prin muncă de voluntariat neplătită din partea multor oameni care încearcă astfel să cârpească un sistem bolnav, cu mâna și timpul lor. Gratis. Pentru că simt că munca esențială, care contează de fapt, lipsește.

În cheie neoliberală, pentru sectorul privat și pentru stat asta e o soluție comodă, minunată. Înseamnă că pot face economii și pasa responsabilitatea pentru sectoare vitale ale societății la niște actori terți, care încasează și castanele dacă ceva nu merge bine.

Majoritatea ONG-urilor există tocmai pentru că statul nu își face de fapt principala datorie față de cetățeni – aceea de a le asigura bunăstarea. Prin natura lor, ele nu sunt altceva decât un corolar al capitalismului. Vor rămâne mereu tributare sistemului care le-a creat și contribuie, totodată, la întărirea lui.

Tehnocrații Binelui

– Sigur – mi-a spus șeful meu la un moment dat – nu ți-a scăpat ironia faptului că noi suntem o mână de oameni din clasa de mijloc, care ne erijăm în reprezentanți ai întregului «popor».

Nu îmi scăpase. Aceasta e formula mai tuturor organizațiilor de activism online: un grup foarte mic de oameni cu educație înaltă din clasa de mijloc pun la cale petiții și strategii care ar trebui îmbunătățească viața celor mulți și să facă lumea mai bună.

Acești oameni nu sunt aleși democratic și nu fac publică o platformă politică detaliată, din care să reiasă viziunea pe care o urmăresc, de fapt. Totul este decis și implementat la nivel central, într-un grup foarte mic (și de multe ori muncit până la epuizare, din experiența mea). Munca politică „la firul ierbii” – prin filiale locale și întâlniri regulate, grupe de lucru, dezbateri, alegeri, cu o masă a celor reprezentați – nu există.

În toată activitatea mea în astfel de organizații, nu am discutat niciodată despre un consens și cadru politic. De exemplu, despre capitalism sau socialism. Despre ce fel de lume vrem, de fapt, cu atâta râvnă, să construim.

Am participat în schimb la workshopuri unde ni s-a cerut să desenăm un portret al donatoarei ideale și ni s-au prezentat alte metode de marketing prin care să creștem contribuțiile bănești.

Majoritatea ONG-urilor din zilele noastre sunt de fapt mici startup-uri care se luptă să supraviețuiască și să se dezvolte folosind strategiile capitaliste pe care rareori le critică – de la exploatarea angajaților la măsurarea „profitului”, „performanței”, „engagement-ului”. Instrumentarul și mentalitatea lor sunt capitaliste, iar principiile ideologice din spate nu sunt discutate.

„Binele” pare a fi ceva vizibil pentru toată lumea, deși nu e definit niciodată în termeni concreți, politici.

Prin activitățile și popularizarea acestor ONG-uri are loc o translatare a tipului de guvernare tehnocrat în sfera societății civile.

Munca politică e depolitizată și soluțiile par de la sine înțelese, ca în chirurgie. Prin eliminarea anumitor maladii (vezi exemplul „corupției”), corpul social va fi vindecat. Consensul pare de la sine înțeles.

Depolitizarea muncii activiste este un fenomen în ton cu neoliberalismul și în general cu păstrarea status-quo-ului. Problemele nu mai sunt sistemice, ci foarte concrete și rezolvabile prin acțiuni „eficiente”. Orice criză, oricât de oribilă, este și o „oportunitate”. Efectul e o afirmare a sistemului existent, care trebuie doar reparat pe ici pe colo, cusut pe la colțuri.

Așa se face că în sălbăticia neoliberală pe nume România, cea mai mare organizație de petiții online a descoperit tema inegalității economice abia în urmă cu doi ani, când a lansat o campanie privind salariul minim. Această campanie continuă și în zilele noastre. Este o temă printre multe altele, deși afectează o treime dintre angajații și angajatele din România.

Fabricarea consensului prin simplificare și senzaționalism

Adevărata muncă politică – la fel ca orice altă muncă – înseamnă de fapt eforturi pe termen lung, coordonare la firul ierbii, răbdare – dar și frustrare. A promite progres și victorii rapide e o schemă de marketing care nu are acoperire în viața reală. Un click nu aduce Binele în lume.

Asistăm de fapt la o „comodificare” a mișcărilor revoluționare, care sunt prezentate într-un ambalaj atractiv, într-o variantă simplificată și simplificatoare și reduse la câteva gesturi-standard: o semnătură pe o petiție, o donație cu scopuri uneori neclare, trimiterea unui mail sau a unei solicitări spre o politiciană etc.

S-a mai scris despre problema ”clicktivismului” și „slacktivismului” – termeni care se referă la forme de implicare minimală pentru a susține o cauză. E posibil ca aceste forme de activism să deservească de fapt mobilizării politice, prin livrarea unui ”ventil” care epuizează dorința de schimbare.

Un alt aspect îngrijorător e însă cel al înclinației din ce în ce mai accentuate spre senzaționalism și gândire alb-negru. Competiția pe piața donațiilor și în general, pentru atenția oamenilor e foarte strânsă. Prin urmare, mesajele trimise recurg la strategii din ce în ce mai asemănătoare cu tabloidele pentru a capta atenția.

Totul e teribil de urgent, important, catastrofic și urmează o axă clară și distinctă Bine-Rău, Noi-Ceilalți. E nevoie de un monstru, de un căpcăun pentru a motiva potențialii donatori să se pună în slujba Binelui. Într-un mail care are un obiectiv foarte precis: să producă un click sau o donație (pentru care e nevoie de 2 sau 3 clickuri) – nu e prea mult loc de nuanțe și povestiri complexe, mai apropiate de realitate, mai folositoare pentru a naviga apele deseori tulburi ale acestei lumi.

Toată această demonizare și simplificare are consecințe teribile: se creează tabere, triburi, bule care ne țin prizoniere fără să știm, tonul dezbaterilor e din ce în ce mai ridicat, partizanatul din ce în ce mai pătimaș.

Să nu uităm că nimeni nu are de câștigat din simplificarea comunicării și acțiunii politice. Iar astfel de campanii funcționează în orice direcție, inclusiv în extrema dreaptă a eșichierului politic.

În ce măsură „succesul” unei mișcări care se dorește a fi „progresistă” poate avea ca efecte colaterale dezbinarea societății și blocarea dialogului s-a văzut foarte bine în propria noastră ogradă cu mișcarea #rezist.

Iluzia schimbării

Dacă astrele s-au aliniat deja pe cerul legislației, o petiție cu o mie de semnături e dovada voinței de neclintit a poporului și susținută vocal de politicieni. Dacă nu, o petiție cu trei milioane de semnături devine maxim o pagină de reclamă într-un ziar (plătită cu bani grei), cu care aceiași politicieni se șterg la… gură.

În treacăt fie spus, e clar cât de ascuțiți sunt dinții petiționarilor dacă trebuie să recurgă la achiziționarea de spațiu publicitar (!) pentru a-și prezenta apelul. Din nou, avem o pliere perfectă pe ideologia capitalistă. Cumpărăm atenția, plătim pentru a schimba sistemul. Ceea ce ni se prezintă ca o mare inovație (gen – we hack the system) e o întărire a lui. Ce e revoluționar în faptul că ești gata să plătești un tribut capitalist pentru atenție?

De multe ori, vânzoleala de prin rețelele sociale și din presă poate crea impresia că schimbarea e reală. Nu doar politicienele sunt gata să capitalizeze de pe urma diferitelor cauze înaripate de activismul online, ci în general orice figură publică, influencer etc.

Într-o lume în care „sex sells” a fost înlocuit de mult de „activism sells”, mulți își lustruiesc imaginea susținând diferite cauze. Evident, în feluri simbolice, care nu ajung să aibă niciun efect concret cum ar fi schimbări în legislație/instituții sau ajutor direct.

Un exemplu celebru în această direcție a fost campania globală #BringBackOurGirls, declanșată de răpirea a sute de eleve de către gruparea teroristă Boko Haram în anul 2014. Într-un timp foarte scurt, sub hashtagul #BringBackOurGirls au apărut milioane de mesaje pe Twitter, donații, mișcări de solidaritate. Michelle Obama, soția președintelui SUA de la acea vreme, s-a pozat cu o pancartă cu acest mesaj etc.

Dar, cum era de așteptat, campania nu a avut niciun alt rezultat în afara ventilării cu un mare fâsâit a empatiei și altruismului vestic.

Unchiul uneia dintre fetele răpite, Mkeki Mutah, și-a exprimat dezamăgirea astfel: „Există o vorbă: <<Acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele.>> Lideri din întreaga lume au ieșit și au spus că vor ajuta la aducerea fetelor înapoi, dar acum nu auzim nimic. Întrebarea pe care doresc să o pun este: de ce? Dacă ar fi știut că nu vor face nimic, măcar să nu fi făcut această promisiune. Dacă au ieșit doar pentru a se adresa lumii, văd asta ca pe un joc politic, ceea ce nu ar trebui să se întâmple dată fiind situația fetelor.”

Fabricarea legitimității

Ca ultim punct, revin la subiectul legitimității, cu un exemplu mai concret care mi se pare relevant mai ales în contextul actual al puzderiei de ONG-uri, think-thank-uri și organizații pseudoacademice care își dau cu părerea pe subiectul războiului.

Mai nou, presa e plină de experte și experți care se grăbesc să ne lămurească de ce e nevoie de înarmare, de ce nu se poate altfel etc. Nu se discută prea mult despre sursele de finanțare ale acestor organizații, despre ce fel de reprezentativitate au, ce perspective și interese reprezintă de fapt etc.

Există inclusiv organizații de nișă, cum ar fi Centrul pentru Politică Externă Feministă (CFFP), care apropriază poziții ale feminismului intersecțional radical cu care rezonez și eu.

Organizația oscilează între a condamna „forțele distructive ale patriarhatului, colonizării, heteronormativității, capitalismului, rasismului, imperialismului și militarismului” și a valsa duios cu însăși aceste forțe.

De exemplu, una dintre fondatoarele organizației – care face declarații ca cele de mai sus în diverse publicații – este și imaginea campaniei “Crossroads” a firmei Giorgio Armani, unde se prezintă o „serie de portrete emancipatoare” feminine.

Rolul firmei de produse de lux Giorgio Armani în lupta anticapitalistă pare a fi esențial…

De fapt, organizația servește ca ventil al ideilor radicale, care sunt apropriate și transformate în simple exerciții retorice. În declarațiile făcute presei, reprezentantele CFFP își expediază propriile obiective radicale ca simple „idealuri”, „planuri pe termen foarte lung” și conced necesitatea livrării de arme în contextul războiului din Ucraina.

Observăm și aici un efort de construire a unui consens apolitic, tehnocrat, alături de organizații statale și capitaliste, prin aproprierea și vehicularea unor principii feministe radicale.

Un grup minuscul, construit pe principii neoliberale ierarhice (cu două „fondatoare/directoare, project manageri etc.), se erijează în reprezentant al politicilor feministe radicale. Primește foarte multă atenție din partea presei și ajută la mimarea „dialogului” dintre diferiți actori.

Politica externă feministă așa cum e ea „practicată” la nivel statal în zilele noastre e o mare problemă (am scris aici, pe larg, despre ce înseamnă asta în contextul actual). Tocmai din acest motiv avem nevoie de o societate civilă vocală și prezentă, care să taxeze ipocrizia și derapajele.

***

În urmă cu mai bine de un secol, în 1915, 1.136 de sufragete din SUA și Europa s-au întâlnit la Haga, la Congresul Internațional al Femeilor, pentru a pune bazele unui plan pentru pace: un răspuns ferm la mobilizarea naționalistă și belicoasă care avea loc în țările lor la începuturile primului război mondial.

În zilele noastre, feministele din SUA și Europa s-ar putea organiza și întâlni într-un timp record. Călătoria peste ocean nu mai durează două săptămâni, ci doar opt ore.

Ce avem în schimb e o organizație cu pretenții radicale ca CFFP, la al cărei ultim „Foreign Feminist Policy Summit” au participat „271 de invitați, 173 de utilizatori care au făcut networking pe Slack și 1.472 de participanți pe Youtube.”

Putem sta liniștite, salvarea lumii nu doar că are loc, dar mai e și bine contorizată.

—

Sursa foto: Canva