8 Martie e despre luptă
După terminarea studiilor din Berlin, am lucrat o vreme ca bonă și s-a întâmplat să fiu chemată să stau cu copiii chiar de 8 martie. M-am înființat cu buchetul de flori de rigoare și ode aduse maternității, mai ales că de pe urma acestei maternități, vorba aceea, mai mâncam și eu o pâine. Am luat niște lalele roz de la un supermarket, cele mai ok și mai ieftine pe care le-am găsit.
Femeia pentru care lucram le-a azvârlit rapid într-o vază, părând un pic jenată de discursul meu. Mi-a spus apoi că în Germania nu se vorbește doar despre Frauentag – „Ziua Femeii”, ci mai ales despre Frauenkampftag – „Ziua Luptei Femeilor”. Pe vremea aceea, adică în urmă cu mai bine de un deceniu, nu auzisem încă despre așa ceva. Deși în România, mișcarea feministă contemporană și organizațiile feministe erau deja pe val, acesta nu ajunsese încă la mine.
(Evident, e cel puțin ironic faptul că o femeie care mă plătea la negru să am grijă de copiii ei mi-a oferit această mostră de feminism, voi reveni la subiectul muncii mai târziu.)
Deocamdată, aș vrea să stărui asupra conceptelor de Frauentag și Frauenkampftag, deși, din păcate, în spațiul românesc, cel din urmă nu este prea răspândit. Cred însă că sunt niște exemple foarte bune pentru a ilustra diferența dintre o sărbătoare a feminității (ca rol de gen) și una feministă.
E important să vorbim despre aceste diferențe și pentru a recupera, până la urmă, sensul originar al acestei zile, care marchează zeci de ani de lupte ale femeilor muncitoare pentru condiții de muncă umane, salarii mai bune și drepturi reproductive, din SUA până Rusia. Aici puteți citi mai multe despre istoria acestei zile.
Eternul feminin și precarele sale condiții de trai
Ziua Femeii este cel mai des o celebrare a status quo-ului, a rolului de gen feminin așa cum e receptat și replicat în prezent. Cultul maternității, „sexul frumos”, frumusețea, gingășia, iubirea și grija – sunt tot atâtea stereotipuri cu care ni se împuie capul în această zi. Totul combinat eventual cu politici identitare, care susțin că avem nevoie de mai multe femei în funcții de conducere, de mai multe femei în politică etc. – fără a lua în considerare ce se conduce și ce politici se fac (nu zic că nu e bine să avem mai multe femei peste tot, dimpotrivă, dar e cazul să ne uităm și la ce propovăduiesc).
Giorgia Meloni în Italia, Marine Le Pen în Franța, Alice Weidel în Germania și, cu voia dvs., Diana Șoșoacă în România, sunt „femei puternice”, care au reușit să se impună într-un fel sau altul în politică. Toate cu o agendă extremistă. În același timp, o femeie în consiliul director al unui producător de armament (cum e de anul trecut cazul la Rheinmetall AG) nu va face bombele mai puțin letale și acest comerț mai puțin criminal. (Spoiler: Lupta feministă nu e despre a împărți puterea cu bărbații, ci despre a deconstrui structurile de putere).
Să nu uităm totodată de latura consumeristă a Zilei Femeii. Până și în România, unde o mare parte din populație se zbate în sărăcie, tot se mobilizează zeci de milioane de euro pentru a ridica în slăvi rolul de gen feminin. Evident, de multe ori cu produse care perpetuează la rândul lor stereotipurile de gen, mai ales „frumusețea” ca unitate de măsură internațională pentru valoarea femeilor, care duce la întărirea idealurilor de frumusețe distructive.
Ziua Luptei Femeilor sau Ziua Luptei Feministe (cum prefer eu și voi explica mai jos de ce) este cu totul altceva. Din titlu, devine evident că e vorba despre o luptă, despre o mișcare, despre obținerea unor drepturi și a unor condiții de muncă și viață pe care nu le avem încă.
Nu putem vorbi despre „Femeia-Mamă” fără să vorbim și despre accesul la sănătate reproductivă – în special la contracepție și avort, despre mamele minore, despre munca de îngrijire neplătită și invizibilizată, diferențele de salarizare și pensie care rezultă de aici, lipsa unei infrastructuri gratuite și accesibile pentru creșterea copiilor șamd. (Lista e foarte lungă, acestea sunt doar câteva exemple, la fel ca și în continuare).
Important de menționat: Protestele feministe de 8 Martie organizate în acest an la București și Cluj trag un semnal de alarmă în privința drepturilor reproductive.
Continuând, nu putem vorbi despre „Femeia-Soție” și „Femeia-Iubită” fără să vorbim (măcar) despre violența domestică, feminicid și cultura violului.
Conform statisticilor, în România, două femei sunt ucise în fiecare săptămână de parteneri violenți. 3.000 de femei sunt bătute, zilnic, iar unul din trei români consideră că femeile „mai sunt bătute și din vina lor”. 26% dintre români cred că victima provoacă violența (sursa informației este un articol din Vice România cu titlul: Poveștile româncelor ucise-n bătaie și arse de vii de bărbați mi-au arătat ce înseamnă Ziua Femeii).
Mai departe, nu putem vorbi despre „Femeia-Politiciană” fără să vorbim despre sexism, hărțuire, intimidare. Iar dacă the glass ceiling vi se pare mai greu de abordat, putem vorbi despre ceva foarte vizibil, cum ar fi misoginia actualei Puteri: avem douăzeci de bărbați și doar două femei în Guvern, mai puține femei în parlament decât în legislatura trecută (17%!) iar șefia Comisiei parlamentare pentru egalitate de șanse a fost înmânată experților în domeniu din partidul AUR.
Ca ultim exemplu (deși multe altele ar putea urma), nu putem vorbi despre Femeia-Muncitoare fără a menționa cazurile de hărțuire la locul de muncă, gender pay gap (diferența de salarizare între femei și bărbați), exploatarea femeilor aflate în situații precare (fără acte, migrante, aparținând unor comunități vulnerabile), drepturile lucrătoarelor sexuale și, din nou și din nou, munca reproductivă invizibilă și gratuită, cu care femeile țin societatea (și implicit economia capitalistă) în mișcare. „Ei îi spun iubire, noi îi spunem muncă neplătită”.
Feminismul e pentru și despre toată lumea
Am vorbit până acum doar despre femei și poziția lor în societate, pentru a deconstrui logica „Zilei Femeii” ca „serbare” a unei stări de fapt catastrofale. Când vorbim însă despre lupta feministă, realizăm că filtrul binar (femeie-bărbat), bazat pe criterii esențialiste, biologice, este unul reducționist și care „naturalizează” de fapt stereotipul de gen. Problema este însă acest sterotip în sine. Chiar și cei care se identifică ca bărbați suferă de cele mai multe ori de pe urma rolului de gen, având de exemplu o speranță de viață mai scăzută.
E important să ne amintim că scopul luptei feministe nu este ca „genul feminin” să capete acces la putere, ci ca stereotipul de gen în sine și relațiile de putere exploatatoare să fie deconstruite. Lupta feministă include toate persoanele afectate de discriminarea de gen și de alte tipuri de discriminare și inegalitate socială. Altfel spus: feminismul e pentru și despre realmente aproape toată lumea.
Aspirând să producă schimbări sistemice, feminismul se opune structurilor de putere actuale, neputând fi altfel decât anticapitalist, antirasist, queer, intersecțional, internaționalist – ceea ce și conferă mișcării feministe un mare potențial de solidarizare și mobilizare.
Ca răspuns la crizele actuale, consider că trei aspecte ale feminismului ar trebui să iasă mai ales în evidență în perioada curentă:
Feminismul ca răspuns la inegalitatea economică
Avem nevoie mai mult ca oricând de dimensiunea socialistă a feminismului pentru a combate inegalitatea economică și socială în creștere atât în plan local cât și global.
În raportul lansat anul aceasta de organizația Oxfam la debutul Forumului Economic de la Davos se arată că în ultimii doi ani, cei mai bogaţi 1% au acumulat aproape două treimi din toate bogăţiile nou create în întreaga lume.
O altă concluzie care nu are cum să nu îți zburlească părul din cap: „pentru fiecare dolar câștigat în cei doi ani de către o persoană dintre cei 90% aflați în subsolul clasamentului, un miliardar a câștigat 1,7 milioane de dolari.”
Iar companiile din domeniul energetic și alimentar și-au crescut profiturile de mai bine de două ori în 2022. „În timp ce oamenii obișnuiți fac sacrificii zilnice pentru lucruri esențiale precum mâncarea, cei superbogați și-au întrecut chiar și cele mai nebunești vise”, spune Gabriela Bucher, director executiv al Oxfam International.
Devine evident că costurile crizelor (climă, pandemie, războaie) sunt suportate de cei mulți și săraci (majoritatea femei), în timp ce bogații beneficiază de pe urma lor. De fapt, aceste crize sunt un teren fertil pentru capitalism: raportul Oxfam arată că este pentru prima dată când bogăția extremă și sărăcia extremă au crescut simultan în 25 de ani.
Apar deci zorii unei noi „epoci de aur” a exploatării capitaliste, după seria de reforme distructive din perioada 1980-2000 impuse de Banca Mondială și FMI asupra Sudului Global (am avut parte de ele și in Europa de Est), care au dus la adâncirea sărăciei globale (așa cum arată Jason Hickel printre altele în acest articol și mai detaliat în cartea sa, Diviziunea).
Până și Banca Mondială (lupul neoliberal de pază la oi, ca să zic așa), estimează că avem probabil de-a face cu „cea mai mare creștere a inegalității la nivel mondial și cel mai mare regres al sărăciei globale de după cel de-al doilea război mondial.”
În acest context, e evident esențial să ne întoarcem la originile semnificației zilei de 8 martie, pentru a lupta împotriva inegalităților economice care afectează majoritar femeile, motiv pentru care se și folosește sintaxa „inegalității de gen”. Ca persoane care duc deseori „dubla povară” a muncii (cea reproductivă și cea etichetată ca „productivă” în capitalism), protestul nostru va fi cel mai eficace, așa cum a arătat printre altele mișcarea de organizare a grevei femeilor din America de Sud când a adoptat sloganul: „Nimic nu se mișcă fără noi”.
Feminismul ca răspuns la militarismul sinucigaș
Militarismul „înflorește” astăzi în întreaga lume, ducând la o nouă cursă a înarmării. Conform acestei doctrine, bărbații sunt carne de tun, iar femeile, copiii și vârstnicii protagoniști ai catastrofelor umanitare.
Într-o lume în care există arme nucleare și rachete hipersonice de neoprit (și nereglementate de tratate), astfel de flageluri sunt în mod și mai evident absurde și sinucigașe. Dacă războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, e clar că decidenții politici au eșuat fără drept de apel și o schimbare radicală e necesară.
Feminismul, prin latura sa pacifistă, a fost și în trecut și ar putea să fie și acum un reper pentru pacificarea lumii.
Totodată, nu putem vorbi despre politica internațională fără să demascăm noul trend al politicii externe feministe (a.k.a. Feminist Foreign Policy™), ca pură cosmetizare a acelorași strategii neocoloniale, neoliberale și militariste pe care le cunoaștem de la politicienii „nefeminiști”.
A lupta pentru binele oamenilor și comunităților – mai ales a celor vulnerabile- înseamnă să recunoaștem, să înfruntăm și să condamnăm „forțele distructive ale patriarhatului, colonizării, heteronormativității, capitalismului, rasismului, imperialismului și militarismului”. Ori unele dintre aceste forțe se împletesc, fără probleme, cu securitatea națională/ naționalistă și pot duce la creșterea PIB-ului.
Politica externă feministă nu poate fi altfel decât o politică a păcii, care contestă inclusiv definirea securității la nivel statal („interesele de securitate națională”) și competiția între state. Siguranța și prosperitatea oamenilor sunt concepte diferite de securitatea și PIB-ul statului.
Lupta internaționalistă pentru supraviețuire și regenerare
Nu doar sărăcia și războaiele, ci și criza climatică, cu efectele ei devastatoare pe care le trăim deja, cere o abordare feministă internaționalistă. Doar așa putem da un răspuns cât de cât eficient la cea mai mare criză a vremurilor noastre, o criză existențială, care schimbă deja radical condițiile de viață de pe această planetă.
Să nu uităm că noi, cei și cele care muncim gratuit, în condiții precare și/sau depindem de munca salariată, reprezentăm majoritatea covârșitoare a populației planetei. Avem interese comune pe care trebuie să ni le apărăm împreună, ținând piept lipsei de discernământ a celor care sunt gata să arunce totul în abisul exploatării.
Pentru elitele capitalului global și politicienii care le servesc interesele, resursele umane și resursele naturale sunt doar cifre care le pot înmulți averile. Mijloace, nu scopuri în sine.
Noi știm însă că supraviețuirea și bunăstarea noastră depind de supraviețuirea și bunăstarea ecosistemelor în care trăim, că oamenii și natura sunt un întreg. De aceea condamnăm relațiile de putere pe care capitalismul ni le prezintă ca „firești” – cele bazate pe apropriere, extractivism, violență și distrugere, dar și naționalismul și polurile de putere globală.
O criză planetară nu poate fi rezolvată decât prin colaborare și solidaritate globală. Nu mai e vorba de ideologii aici, ci de o strategie de supraviețuire.
„Fără comunitate, eliberarea nu e posibilă, ci doar cel mai temporar și fragil armistițiu între o individă și opresorii ei”
În elaborarea unei strategii de răspuns la crizele multiple care ne împresoară, e important să ne amintim că cea mai mare povară a lor o duc comunitățile care se află la intersecția discriminărilor multiple.
Să ne gândim de exemplu cum rasismul și sexismul se împletesc în discriminarea femeilor rome sau cum precaritatea și heteronormativitatea pot afecta persoanele queer. Comunitățile de acest fel au cea mai profundă cunoaștere a structurilor opresive din societățile noastre și e important să respectăm și să valorificăm această cunoaștere în organizarea luptelor feministe.
Ascultându-le și urmându-le pe cele mai afectate dintre noi vom înțelege cel mai bine cum funcționează discriminarea și privilegiul și cum ne putem implica cu adevărat în combaterea inegalităților structurale, și nu doar în protejarea intereselor noastre.
Din păcate, în loc să strângem rândurile, cu toții și toate, pentru a ne solidariza împotriva oricărei forme de oprimare, diferențele dintre noi sunt deseori manipulate (în special din zona dreptei radicale, dar nu numai) pentru a ne dezbina. În loc să vorbim despre cum capitalismul a produs criza climatică și o inegalitate economică de dimensiuni catastrofale sau despre războaiele imperialiste duse în beneficiul unor elite, suntem asmuțiți pentru a ne teme unii de alții sau (culmea!) de cei mai defavorizați dintre noi (un exemplu foarte actual aici fiind și cel al refugiaților), când de fapt puterea se află în mâinile celor sus-puși.
Audre Lorde observa că prin socializarea noastră ajungem fie să ignorăm diferențele dintre noi, fie să le vedem ca motive de suspiciune și distanțare (în niciun caz ca forțe revoluționare). Dar e esențial să schimbăm această perspectivă pentru că „fără comunitate, eliberarea nu e posibilă, ci doar cel mai temporar și fragil armistițiu între o individă și opresorii ei.”
*
Toate cele de mai sus nu se doresc în niciun caz a fi niște observații/perspective exhaustive, ci doar câteva exemple despre ce înseamnă lupta feministă și de ce e ea necesară. Așa cum spunea o lozincă pe care am văzut-o la un protest de 8 martie în anii trecuți: „Nicio pancartă nu e suficient de mare pentru a enumera motivele care m-au adus aici”.
Parafrazând, niciun articol nu poate fi suficient de lung și exhaustiv pentru a enumera toate motivele care ne scot din nou în stradă de Ziua Luptei Feministe!
R A Z A 