Bravo, ai clasă (socială)! Despre izbăvirea de sărăcie din câteva texte recente

by doamna goe

A devenit un fel de modă: mai multe reviste culturale mainstream au publicat în ultima vreme mărturii personale, cu bătaie (și formă) lungă, pe tema sărăciei. Le-am căutat și le-am citit cu nesaț (subiectul fiind unul atât de important pentru noi) – și cred că nu am fost singura: din câte am putut sesiza pe „rețele”, mai toate s-au bucurat de atenție. Sunt povești emoționante, în care e vorba de suferințele precarității – dar și de drumul spre un soi de „izbăvire”, împăcare cu aceste traume. 

Umilințele sărăciei nu se uită niciodată, nici dacă-ți propui (…). Dar ele pot fi iertate. E introducerea la una din aceste mărturii, apărută în DoR, care exprimă un traseu pe care se mișcă mai toate. 

Acest traseu e posibil pentru că cei care scriu au trecut pe parcursul vieții lor dintr-o clasă socială în alta, sau, într-o formulare mai riguroasă, au ieșit cât de cât ok din malaxorul neoliberal. Cea mai clară în acest sens e povestea din DoR, în care autorul relatează cum revine în orașul copilăriei (unde a cunoscut trauma sărăciei) ca proprietar de casă (deci, exagerând un pic, ca forță gentrificatoare din clasa de mijloc urbană).  

În mai toate aceste texte se duce o luptă pe cont propriu cu trecutul, se vorbește despre frică, rușine, despre stigmatul sărăciei – totul la nivelul experienței personale. Referirile ocazionale la un cadru mai larg, trimiterile la o perspectivă comunitară sau istorică sunt detalii, tușe din portretele unor destine individuale.

Mai mult decât atât, chiar și destinele familiilor sunt uneori prezentate astfel, ceea ce, într-un fel care pe mine mă umple de mâhnire, lasă pe umerii lor toată povara responsabilității. Într-unul dintre texte se sugerează de exemplu că necazurile familiei proveneau din lipsa unei educații financiare. Nu e de mirare că unul dintre primele comentarii (care, din ce văd, a fost șters între timp), venea de la o antreprenoare exaltată care făcea reclamă la firma ei de educație financiară. (Căci sigur, ce soluții neoliberale mai bune decât yoga, meditația ghidată și educația financiară ar putea exista pentru cangrena sărăciei din țara noastră?)

Sărăcia mea, sărăcia ta, sărăcia noastră

Adevărul e însă că sărăcia e un fenomen social major pe care majoritatea dintre noi, ca români și românce, îl cunoaștem intim, chiar dacă ne-am îndepărtat de el și încercăm să îl uităm.

Venim toți și toate din experiența comunistă nivelatoare, unde ne era rău sau bine împreună, unde diferențele dintre noi erau reduse. Dar ultimii 30 de ani ne-au smuls pe unii de lângă alții cu brutalitate: unii au ajuns bine, alții au pierdut cursa și pentru copleșitor de multe familii supraviețuirea a însemnat destrămarea prin migrație.

Mai ales noi, cei și cele care au prins trauma tranziției, am asistat la formarea decalajului social în sine. Am fost acolo când a avut loc cutremurul (provocat, nu natural). 

Am și eu o poveste

Exemplul familiei mele pe linie maternă, pripășită în – și pe lângă – București e un exemplu cred eu ilustrativ pentru felul dramatic în care paloșa inegalităților ne-a bifurcat viețile.

Suntem 10 verișori și verișoare, toți născuți în București sau Ilfov, cele mai privilegiate județe ale țării. Am trecut împreună prin tranziția anilor 90, când bunicii încă trăiau și ne vedeam regulat în curtea lor, ne jucam uneori împreună și părinții noștri se ajutau pe cât puteau într-o economie a penuriei și subzistenței. Prin preajma anilor 2000, legăturile au început însă să se rupă în feluri deseori dureroase, în unele cazuri chiar prin certuri pe bani, moșteniri etc – simptome regretabile, dar de înțeles ale precarității. Când ai atât de puține resurse, ești din ce în ce mai dispus să sacrifici pentru ele până și relațiile cele mai importante. 

Pe majoritatea verișorilor mei nu i-am mai văzut de mai bine de 20 de ani, de la înmormântarea bunicului. Despre unii nu știu chiar mai nimic, despre alții câteva crâmpeie de pe „rețele”. Dar știu sigur că avem toate clasele sociale în rândurile noastre, de exemplu un verișor care nu a terminat liceul și a petrecut ani prin pușcărie, dar și unul care are o poziție de manager într-o corporație internațională. 

Din 10 verișori și verișoare pe linie maternă, mai bine de jumătate suntem prin străinătățuri. Din nou, cu experiențe diferite. Pentru un programator migrația la Londra a început cu două luni petrecute la un hotel mișto, plătite de firma la care lucra pentru perioada de „acomodare”, pentru un văr care a lucrat mai toată viața cu ziua, cu patru copii de hrănit, migrația a început dormind în gara din Frankfurt și nu a fost, până la urmă „o poveste de succes”, ci s-a încheiat cu întoarcerea în țară, cu mai multe datorii decât plecase.

Toate aceste experiențe și altele asemănătoare au avut loc în decursul ultimilor trei decenii în interiorul aceleiași familii. 

Foarfeca sărăciei și migrației ne-a tăiat legăturile – iar în unii și unele dintre noi, a tăiat în carne vie. Pot vorbi despre rușinea legată de experiența mea de sărăcie din copilărie și scrie cronici de film legate de asta, dar dacă mă gândesc la sărăcia în care trăiesc încă rudele mele apropiate și mulți alți români, nici nu îmi mai vine să vorbesc despre rușine, ci despre furie.

De fapt, statul social, care la noi a fost demantelat în ultimii 30 de ani, ar trebui să intervină; nu doar în cazul sărăciei, ci și al problemelor ca alcoolismul sau violența domestică, alte subiecte abordate în textele de la care am pornit și care au fost sau sunt o realitate în viața multora, myself included. 

Iar asta pentru că a scoate pe cineva din sărăcie e un efort uriaș. Mă bucur că există un podcast despre un caz în care un grup de binevoitori încearcă să „salveze” o femeie care trăiește în precaritate – Satul Mădălinei. Pentru cine a participat la astfel de tentative sau are răbdarea să asculte toate episoadele, lucrurile sunt mai mult decât clare: deși cultura individualismului exacerbat ne învață altceva, adevărul dureros e că nu putem salva nici măcar o persoană din sărăcie de unii singuri, dapăi să facem lumea mai bună. 

Izbăvirea de sărăcie

Poate unii și unele dintre noi ne oblojim cu joburi mai bine plătite, terapie, cărți, muncă cu sinele – poate reușim să exprimăm și să iertăm trauma sărăciei, minunat! Dar să nu uităm că acea traumă a sărăciei vine dintr-o inegalitate structurală care se adâncește pe zi ce trece. Iar în timp ce unii se cațără cu greu pe zidurile ei și ajung de partea cealaltă, alții se afundă și mai adânc în suferință și copiii lor se nasc acolo, în acel punct, cu acele ziduri înalte în jurul lor.

Destinele noastre individuale nu se formează într-un mediu izolat, de laborator sau de cabinet de terapie, ci sunt legate prin fire vizibile și invizibile de multe alte destine. Experiența noastră de viață nu e doar una individuală, ci socială și istorică. 

Când îți dai seama că experiențele prin care ai trecut țin de un parcurs istoric și comunitar, nu sunt sunt doar responsabilitatea altor indivizi cum ar fi părinții tăi,  sau a ta – ci sunt interconectate și inseparabile de structuri și experiențe comune, istorice, rușinea sărăciei se dizolvă parcă în alt fel – ca și povara responsabilității.

Așa că e important să mergem un pas mai departe în a spune lucrurilor pe nume: suferim de neoliberalism. Iar sărăcia e doar unul dintre simptomele sale cumplite.