Avatar: Calea Apei – despre cât de unidimensională poate fi o poveste 3D

by alina soare

Avatar: Calea Apei e un nou proiect megalomanic marca James Cameron, care a costat o droaie de bani și bate recorduri peste recorduri de încasări. Deci, pe scurt, o afacere profitabilă, înainte de toate. 

În ciuda criticilor negative (The Guardian l-a numit „un screensaver de miliarde de dolari” și „o balenă eșuată foarte scumpă”), oamenii încă se îngrămădesc să îl vadă, motiv pentru care am și decis să scriu această cronică. 

Filmul e o continuare a primului Avatar, din 2009, și ne readuce pe planeta Pandora, unde trăiește o populație umanoidă cu piele albastră și sclipici, care e decimată și persecutată de… surpriză: oameni (numiți de indigeni „oamenii cerului”).

A plasa specia umană și capacitățile sale tehnologico-militare într-un rol negativ și distructiv pare la o primă privire o alegere salutară: în sfârșit un blockbuster pune o oglindă în fața unei umanități care își distruge într-un ritm susținut propria planetă și pare că nu are nimic altceva de „exportat” decât imperialism și extractivism. Sigur, responsabilitatea pentru această stare de fapt curentă o poartă elitele globale și în niciun caz grosul populației umane, exploatată la rândul său. După cum vedeți, nuanțele și complexitatea sunt inevitabile când vorbim despre planete întregi și încercăm să le cuprindem dintr-o privire.

Este exact ceea ce Avatar 2 nu face. Promisiunile firave ale unei viziuni mai profunde se pierd repede în firul încâlcit al acțiunii și în exploziile încleștărilor armate.  

În general, filmul aruncă multe mingi „grele” în aer – colonialism, imperialism, extractivism, rasism etc. Iar asta pentru că în zilele noastre „rețeta succesului” implică și să iei ochii publicului cu subiecte extrem de actuale. În cazul de față, efectul acestei jonglerii e însă de-a dreptul nociv, pentru că toate „mingile” importante sunt făcute praf în fel și chip: cu bombe sau lăsându-le să cadă din aer cu ignoranță.  

În loc să fie „progresistă”, pelicula e mai degrabă reacționară, cum voi arăta în cele ce urmează. De fapt, la nivel narativ și cultural, cea mai mare problemă a acestui film e că duce lipsă de imaginație – deși e ridicat în slăvi pentru construirea unei lumi „fantastice” și captivante.

Cincizeci de nuanțe ale colonizării

Ca și în filmele Marvel, personajele „fantastice” vorbesc ca și când ar fi o familie middle-class, caricaturală și plictisitoare din… New York (respectiv… Florida, în cazul tribului Metkayina).

Iar asta mai ales pentru că… sigur, să nu uităm cine este „ancora” noastră în acest univers fantastic: în ciuda fațadei cu piele albastră, sclipici și coadă care se conectează cu Absolutul, Jake Sully, eroul principal al peliculei, e de fapt un american alb, veteran de război rănit într-o misiune în Venezuela (!) și trimis în formă de „avatar” pe Pandora (chestiile astea se întâmplau în Avatar 1). 

Iar ceea ce vedem în Avatar 2 nu este povestea captivantă a integrării lui în comunitatea indigenă Na’vi, ci invers, povestea acaparării Na’vi de către acest individ, care e căpetenia tribului și pune bazele unei familii tradiționale americane, cu date night și roluri de gen all inclusive. 

Cu toată înțelepciunea izvorâtă din comuniunea cu „Unitatea” și Absolutul pe care existența sa ca Na’vi o face posibilă, cele mai înălțătoare mesaje ale lui Jake Sully pentru posteritate sunt: „A father’s job is to protect” și „Sullys stick together”. 

Pare că în toate lumile posibile, indiferent cât de conectate cu natura, splendide și albastre ar fi, principala formă de organizare socială e familia tradițională (tatăl protejează, mama gătește și trebuie calmată pentru ca emoțiile să nu dea pe dinafară) și autoritarismul tribal. Iar singurele personaje demne de atenție sunt cele care posedă puterea. 

Pe tot parcursul celor trei ore, singurele personaje indigene cu care facem cunoștință sunt căpeteniile de trib și odraslele lor. Populația Metkayina, unde familia Sully se refugiază, intră în aceleași tipare. Toți Na`vi și Metkayina care nu sunt din clasa conducătoare apar ca simple decoruri (cu excepția balenei războinice despre care voi vorbi mai jos). 

Totodată, toți Na`vi și Metkayina au siluete de fotomodele și condiție fizică excelentă. Niciunul nu e supraponderal sau înaintat în vârstă, niciunul nu are dizabilități. 

Un război 3D care e prea unidimensional

Mai mult decât atât, pare că în toate lumile posibile, indiferent cât de conectate cu natura, splendide și albastre ar fi, recursul la violență e nu doar scuzabil, ci singura salvare posibilă. Aptitudinile războinice ale lui Jake Sully par să fie mai valoroase decât puterile spirituale sclipicioase ale speciei din care face mai nou parte. 

De fapt, aptitudinile războinice par a fi în general mai valoroase decât orice altceva. Exemplar în acest sens e cazul balenei super-inteligente și eminamente pacifiste, care învață să riposteze violent la atacuri și salvează situația. Prin recursul ei la violență, se transformă într-un erou salvator.

Acest gest rămâne neexplicat, neîncadrat în altă ordine morală decât cea evidentă: violența este necesară. În ciuda defilării tuturor temelor importante – imperialism, colonialism, extractivism – acestea sunt cel mult folosite ca să construiască scena pentru mesajul cheie:  violența nu poate fi combătută decât cu violență, devenind astfel bună și justificată. Pentru că altfel riști să fii decimatx. E o chestiune de supraviețuire.

În toată pleiada de mesaje hippie și New Age (suntem una cu natura, bla, bla), se ascunde un mesaj periculos și de o belicozitate evidentă – care e de fapt foarte în ton cu timpurile.

Se poate și altfel?

Da!

Pentru că acesta e un site de propagandă feministă pe față, o să primiți și acum o porție: cartea Ursulei Le Guin, Lumii îi spuneau pădure, pe care am recenzat-o aici ne spune o poveste aproape identică cu cea a planetei Pandora, adăugându-i însă niște nuanțe foarte importante.

În cartea lui Le Guin, indigenx fac de asemenea pasul spre crimă ca gest de autoapărare, dar lucrurile sunt puse în altă „ramă”: e clar că violența e un rău în sine care își va pune amprenta și asupra poporului pacifist, degradându-l în feluri regretabile. Violența nu mai poate fi dezvățată, va schimba „traiectoria” planetei paradisiace. Mesajul principal al cărții e că prin împărtășirea la crimă, ambele părți pierd și că a „salva” ceva plătind acest preț e o pierdere uriașă în sine – o nuanță extrem de necesară în orice povestire despre eroism. 

În schimb, în varianta sa din Avatar 2, riposta violentă a „pacifiștilor” e în mod clar pozitivă – o revelație, o epifanie. În vremurile belicoase în care ne aflăm, un mesaj absolut sinistru.

La fel de sinistre sunt și pretențiile „feministe” ale personajului interpretat de Kate Winslet: Ronal, soția căpeteniei Metkayina, nu pregetă să se arunce în luptă deși este însărcinată – motiv, se pare, de mare lăudăroșenie progresistă pentru Cameron și Winslet. 

De fapt, avem de-a face din nou cu o turnură belicoasă de ți-e mai mare dragul, deghizată în „progresism” și care evident că nu e deloc originală. (Aștept de mult filmul care să ne arate că până și un bebeluș aflat încă în burta mamei are motive de luptă și ar trebui să se nască cu o grenadă în mână.)

Avem nevoie de utopii „realiste”

În loc să ne imaginăm lumi pacifiste, blânde, în care oamenii duc un trai armonios și au grijă de ecosistemele în care trăiesc, ajungem să consumăm în masă astfel de creații în care specimenele „superioare” preiau poate nu chipul, dar apucăturile distructive ale oamenilor. Violența și războiul par astfel a fi „soluții” cu adevărat universale, necesare.

Cu atât mai de admirat creațiile unei autoare ca Ursula Le Guin și entitățile unificatoare și pacificatoare descrise de ea. Ekumenul sau Liga Planetelor au cu totul altfel de metode și aspirații, încearcă să interacționeze cu civilizațiile cu care vin în contact, dar nu sunt invazive etc.

Epilog – aveți grijă pe unde vă vârâți coada

Când i-am relatat unui amic, pe scurt, părerile mele de mai sus, mi-a zis că poate iau prea în serios un film a cărui principală miză, la urma urmei, e să ne distreze. Eu cred însă că produsele culturii populare sunt importante. 

Și noi ne conectăm, ca și Na`vi, cu mufele noastre strălucitoare la ceva – împărtășim un imaginar colectiv, în sălile de cinema, de exemplu, când urmărim, cu milioanele, aceleași povești. Emoțiile și ideile care circulă astfel sunt importante, ne străbat și ne transformă. Aveți, deci, grijă pe unde vă vârâți coada.

–

Sursa foto: Youtube