Triunghiul tristeții. Cine râde la urmă, plânge mai bine

Când văd un film care a câștigat Palme d’Or, am cam aceleași așteptări ca atunci când răsfoiesc ultimul număr din revista Vogue: e clar că îmi vor defila prin fața ochilor cele mai noi „trenduri” din lumea bogaților și a establishmentului cultural. 

Ei bine, în caz că nu știați sau vă prefaceți că nu ați observat, printre aceste trenduri se numără de ceva timp și marxismul și lupta de clasă. Heirup! Și în Vogue, și la Cannes!

La fiecare, după posibilități: în timp ce Teen Vogue face de ani buni propagandă anti-capitalistă, la Cannes a fost premiat în 2019 filmul sud-coreean Parasite (o satiră socială cu luptă de clasă de ți-e mai mare dragul), iar regizorul și scenaristul suedez Ruben Östlund a primit în acest an al doilea Palme d’Or din palmares pentru (încă) o comedie usturătoare despre capitalism și alți demoni. 

După Pătratul (2017), în care lua la puricat lumea artei contemporane, Östlund a câștigat anul acesta cu pelicula Triunghiul tristeții, care ia sub lupă echipajul și oaspeții unui vas de croazieră de lux. 

Așa cum e de așteptat de la un laureat recidivist la Cannes, Östlund știe la ce butoane să umble nu doar în cazul publicului, ci și al juraților: Triunghiul tristeții bifează toate trendurile momentului, de la lupta de clasă à la Parasite, până la damnarea umanității într-un scenariu de criză à la Don’t Look Up

Și execuția amintește de alte producții: clase sociale într-o capsulă etanș am tot văzut, de exemplu în Snowpiercer (unde locația era un tren), punctul culminant al filmului, cu îndestulații planetei regurgitând, m-a dus imediat cu gândul la Mr. Creosote al celor de la Monthy Python, iar întâmplările de pe insulă la Împăratul muștelor. 

Sigur, asta nu înseamnă că nu am savurat ultima peliculă a lui Östlund, chiar dacă, judecat în ansamblu, portretul pe care îl face societății e absolut grețos și de departe menit să ne stea în gât. De fapt, cam asta e miza filmului, care dărâmă pe rând toți stâlpii societății noastre, în hohotele noastre de râs. 

Acțiunea de demolare e făcută cu atâta umor, ironie și fast, încât parcă nici nu ne dăm seama când ne trezim cu tavanul în cap. Suntem și foarte ocupați să râdem unii de alții, astfel că gluma poate părea că e pe seama altora, când de fapt e pe seama tuturor, pentru că toate clasele sociale sunt deconspirate ca fiind malefice, corupte de sistemul capitalist. 

Triunghiul tristeții = bogații + „frumoșii” + oprimații

Reprezentanții clasei de mijloc sunt Carl și Yaya, un cuplu de fotomodele/influenceri, care au primit sejurul de lux cadou, cu condiția să îi facă reclamă. Lor le este dedicată prima parte a filmului, care include o miștocăreală memorabilă pe seama industriei modei, dar și o ceartă pe tema notei de plată la restaurant. 

Faptul că acești „oameni frumoși” au o ceartă urâtă legată de bani ne arată cam cât de precar e frontispiciul modei și al societății de consum. Încă de la aceste prime scene, materialismul dialectic – și nu iubirea – plutește în aer. Condițiile materiale sunt firele roșii invizibile care unesc (și dezbină): cei doi admit că sunt împreună pentru a-și crește afacerile (conturile de instagram), iar ea recunoaște că își folosește frumusețea ca monedă de schimb.

În acest context, Carl vorbește despre schimbare și feminism și îi promite că relația lor va fi altfel… pentru a ajunge, la finalul filmului, să își folosească la rândul său trupul ca monedă de schimb.

Sunt doar câteva aspecte din realitatea lor găunoasă, ascunsă în spatele filtrelor de instagram și a selfiurilor înscenate cu grijă. Această clasă de mijloc care aspiră la lux este primul punct al triunghiului tristeții.

Cel de al doilea, căruia îi este dedicată a doua parte a filmului, este clasa celor bogați. Ea e amplu reprezentată – de la fabricanți de armament „cu tradiție” care glumesc cinic că aduc democrația în lume, până la parveniții de rit nou – „câștigătorii” cursei neoliberale pentru avere din Europa de Est. Tagma bogaților e punctul din „triunghiul tristeții” asupra căruia Östlund se apleacă cel mai apăsat. Dar, în opinia mea, nu îndestulații planetei ies cei mai șifonați din această satiră, chiar dacă îi vedem umplând ecranul de vomă. 

În al treilea capitol al filmului își face apariția și clasa oprimaților: armata muncitorilor invizibili (mulți dintre ei migranți), care fac majoritatea muncilor, ascunși în pântecele navei. Vedem această armată în mișcare în scena în care lucrătoarele curăță în genunchi covoarele, cu muzică hard-rock în căști, un simbol al furiei ascunse: o forță de muncă impozantă, care curăță voma și apretează așternuturile bogaților.

La scurt timp după această scenă, ordinea mondială reprodusă în miniatură pe vasul de croazieră se schimbă brusc în urma unui atac al piraților. O mână de supraviețuitori se refugiază pe ceea ce pare a fi o insulă pustie. Singura dintre ei cu instincte și cunoștințe de supraviețuire suficient de puternice se dovedește a fi Abigail, una dintre muncitoarele invizibile de pe vas, care ajunge în scurt timp să conducă grupul ca un tiran, instituind un „matriarhat” care oglindește 1:1 ordinea patriarhală de azi. 

Acesta este al treilea și cel mai înspăimântător punct al „triunghiului tristeții”, pentru că răpește orice urmă de speranță în umanitate: cei oprimați, pare să ne spună Östlund, sunt doar niște tirani nerealizați. Încă o variantă a ceea ce Paulo Freire tematiza în Pedagogy of the Oppressed ca ”dorința internalizată a celor oprimați de a lua locul opresorului”: a poseda ce posedă și el, a duce viața lui, a avea puterea lui. 

Lupta de clasă nu are sens dacă luptăm cu armele și ideologia opresorului

O femeie-tiran nu este „feministă”, așa cum o laudă lingușitor Yaya pe Abigail, ci doar o altă întrupare a patriarhatului. Atunci când clasa celor oprimați se limitează la a lua locul celor care îi oprimă, lanțul violenței și exploatării nu este întrerupt, ci replicat, întărit. De la Audre Lorde citire: „the master’s tools will never dismantle the master’s house”.

Sigur, acțiunea de pe insulă s-ar fi putut derula și altfel – așa cum ne dovedește de exemplu acest remake comic al Împăratului muștelor în variantă „matriarhală” – care este și light și funny și profund.

Noul val de filme „marxiste” premiate prin festivaluri ne prezintă de fapt viziunea celor care provin dintr-o anumită clasă socială (de mijloc/aspirațional/superioară), cu limitările sale și mai ales cu unghiurile sale moarte. Faptul că această clasă socială nu e capabilă să imagineze o ieșire din situația prezentă duce la concluzii ca cea a Triunghiului triseteții, la o generalizare a propriului eșec la nivelul întregii societăți: egoismul, pare să ni se spună (din nou și din nou), face parte din natura umană. De fapt, face parte din natura celor care avansează această premisă.

Am mai scris aici, pe larg, despre cum creațiile cinematografice recente eșuează în a imagina o schimbare socială reală în favoarea celor oprimați – la fel cum clasa politică, cu caracteristici asemănătoare, eșuează în a schimba ceva în viața reală.

Adresând parțial o nevoie stringentă de schimbare sistemică, cele mai populare ficțiuni „revoluționare” ale vremurilor noastre reformulează de fapt, prin „soluțiile” pe care le oferă, sloganul lui Margaret Teacher, cea care a pus bazele reformelor neoliberale în Europa: „there is no alternative”. Nu există alternativă. 

O perspectivă sinistră, pe care e evident că Östlund o împărtășește și propovăduiește. Triungiul tristeții e un film copleșitor de cinic, care dă de pământ cu ideea de schimbare de jos în sus – indiferent câtă vomă vine în acest moment de sus în jos. 

Fără speranță în fața crizelor

Chiar și în cazul unei crize care ar schimba radical condițiile de viață și ordinea socială, pare să ne spună filmul, narațiunile care vor supraviețui vor fi tot despre exploatare. 

Ideologia dominantă a acestei lumi va rămâne cu noi și după ce uraganul, seceta sau viitura ne vor devasta comunitățile. Vom vedea și lumea decimată de încălzirea globală, de exemplu, tot printr-un filtru de insta din care capitalismul și abuzul nu pot fi șterse. 

Nu ne vom ridica la înălțimea niciunei crize, nu vom merge niciun milimetru mai departe decât suntem acum – ci cel mult, înapoi – o perspectivă apocaliptică descrisă cel mai bine, dintre producțiile recente, de Don’t Look Up

De ce recomand totuși acest film

Filmul lui Östlund e o glumă răutăcioasă și caustică pe seama tuturor – a claselor sociale și luptei de clasă în sine. Practic, o manevră pentru a ne aduna prin cinematografe și a ne da cu pelicula în cap. 

Durerile de după ne-ar putea da însă ghes să ne imaginăm o alternativă la acest scenariu insuportabil. La urma urmei, întregul construct pornește de la premisa că lupta de clasă va fi dusă mereu cu armele opresorului. Soluția va veni deci din afara acestei paradigme și cu siguranță din afara claselor sociale care profită de status quo. E un indiciu prețios.

Iar faptul că pelicula a primit Palme d’Or arată că mulți „factori decizionali” se identifică cât de cât cu căpitanul american marxist beat non-stop. Există o conștiință despre cât de greșit e totul chiar și la acest nivel, ceea ce e un alt indiciu prețios. (Sigur, nu există momentan nicio inițiativă de schimbare, dimpotrivă: vasul e lăsat de izbeliște (cu scuza: știți, e natura umană….)).

Și discuția/ duelul căpitanului marxist cu oligarhul rus Dimitry, cu argumente și citate pro și contra capitalismului, e interesantă pentru noi din mai multe perspective. 

Est-europeanul Dimitry e cel mai înfocat apărător al capitalismului, pentru că schimbarea de regim a avut efecte directe și benefice pentru el: conform propriilor spuse, a făcut bani din „rahat” (îngrășăminte). La fel cum și la noi, clasa superioară și cea de mijloc cu aspirații de a urca mai sus fac cât se poate de sincer temenele în fața marelui capital, a pieței libere și a altor icoane capitaliste. Cei pe care schimbarea de sistem i-a propulsat în vârful ierarhiilor financiare au toate motivele să propage ideea că aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile. Așa că vedem și în România capitaliști mai habotnici decât papa de la Washington.

Iar discuția lor mi se mai pare interesantă și din altă perspectivă: argumentele căpitanului marxist leagă fără drept de apel tarele capitalismului american de poziția de hegemon militar și imperialismul adiacent. O critică de bun simț, care a devenit însă, mai ales pe meleagurile noastre, un mare tabu de la invazia Ucrainei încoace. E reconfortant să vezi că nu a dispărut, totuși, cu totul, ci mai apare și în filme care câștigă premii. 

Pentru mine, orice creație care poate avea genul de efect galvanizator pe care l-a avut Don’t Look Up, de exemplu, e binevenită. Chiar dacă, din păcate, acest efect are uneori durata de viață a unui hashtag, ne poate face să vorbim mai des, și între noi, despre starea (catastrofală a) lumii. 

Datorită filmului Don’t Look Up am ajuns de exemplu să aflu din Libertatea că împărtășesc anumite convingeri cu persoane ca directorul de creație de la agenția Headvertising(!), Mircea Radu și fotbalistul Ciprian Marica… (articolul e aici).

Așa se face că pot încheia* această recenzie cu un citat din Ciprian Marica:  

„Filmul ăsta m-a liniștit cumva, mă bucură să văd că sunt și alți oameni care văd realitatea. Acum, dacă tot o vedem, să și facem ceva în direcția bună.”

*cu comentariul că e vorba de realitatea și viziunea clasei de mijloc

Sursa foto: Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s