Acrobații – 7 zile din viața unor profesori de țară

by alina soare

Dintre marile probleme ale României de azi, parcă niciuna nu îmi zdrelește inima la fel de tare ca starea educației: pentru că aici, victimele sunt generații întregi de copii. 

Una e să te izbești de niște ziduri ca adult, cu o responsabilitate asumată sau nu. Și alta e să crești strivit între aceste ziduri de la vârsta cea mai fragedă, fără să ai nicio vină și nicio putere de a schimba ceva. 

Acrobații – 7 zile din viața unor profesori de țară, ultima piesă realizată de Platforma de Teatru Politic (în cadrul unui program cu nume foarte inspirat – PERIFEERIA), vorbește fix despre această dramă. 

Fiind un subiect greu de digerat, de dimensiunile unei traume colective, perspectiva aleasă mi s-a părut foarte potrivită: în prim plan sunt cinci profesori dedicați, care încearcă „să schimbe lumea de la catedră”. Un unghi care, deși arată foarte clar că lumea rămâne un loc al nedreptății, surprinde totuși și idealismul, devotamentul și dorința de a face bine a unor oameni din „sistem”. 

E un pas spre o înțelegere mai profundă a situației învățământului din mediul rural din România de azi, dincolo de clișeele și diagnosticele care vin de multe ori din pixul unor orășeni (la fel ca deciziile importante).

Ca și în cazul altor piese de ficțiune documentară ale Platformei de Teatru Politic, munca de cercetare este cea care face diferența: spectacolul a fost conceput în urma unui an întreg de interviuri, ateliere și discuții cu „actanți” din sistemul de învățământ.

Rezultatul este povestea a cinci profesori de țară, relatată prin șapte scene care au loc pe parcursul unui an școlar la o școală gimnazială dintr-o comună fictivă. 

5 x „Don Quijote” = LOVE

Portretele celor cinci „Don Quijote” care se încăpățânează să lupte cu morile de vânt ale sistemului de învățământ sunt o realizare în sine, aducând laolaltă personalități diverse: idealiste – dar nu idealizate, ci având, fiecare, propriile limitări și dificultăți. Numitorul lor comun rămâne însă dedicarea față de meseria de dascăl și față de copiii din comunitatea lor. 

Aceste personaje, în sine, au fost o mare bucurie pentru mine. 

Pentru că… hai să n-o mai dăm pitită după gardul marketingului: portretele de dascăl care mai răzbat cât de cât prin presa noastră sunt cel mai des reclame la programul „Teach for Romania”. Oameni „frumoși”, deseori corporatiști, parașutați cu un salariu foarte bun și pregătire sumară în câmpul de luptă la foc continuu care e învățământul românesc, pe o perioadă limitată. 

Cam cât de eficientă e o astfel de rețetă pentru rezolvarea problemelor sistemice am scris aici mai pe larg. Poveștile acestor oameni nu spun de fapt nimic despre problemele sistemului de învățământ, ci ale unei clase de mijloc cu aspirații umanitare care încearcă să vindece mari probleme sociale cu mici plasturi neoliberali (care servesc mai mult ca spațiu de reclamă decât ca orice altceva).

Când educația e o acrobație

Acrobații, în schimb, ne spune mult mai multe despre obstacolele cu care au de luptat profesorii de țară și despre „performanța” lor imposibilă: să meargă pe sârma birocrației românești și europene, care face școlile să concureze între ele pe criterii absurde, împreună cu niște copii pe care sărăcia și abandonul îi trag în jos cu o forță de neîmblânzit. 

La un moment dat, unul dintre dascălii din piesă observă că și corpul profesoral ar avea de beneficiat de pe urma unui psiholog al școlii, pentru că se confruntă zi de zi cu drame îngrozitoare. 

Tot el (Vasi), le spune colegilor: „Eu zic să fim un pic atenți că dăm de fapt note familiilor, nu elevilor, note pe condițiile în care trăiesc acești copii. (…) Uneori observ că noi suntem mai întâi profesori și apoi oameni. Tu l-ai întrebat vreodată pe un copil din ăștia repetenții: băi, e ora 12, tu ai mâncat ceva? (..) Pentru mine, performanța e că copilul ăla vine la școală.” 

În acest context, programele de finanțare europene se dovedesc a fi un măr otrăvit, prin criteriile lor inumane, pe care școala se străduiește să le îndeplinească. Destinele copiilor se schimbă aleator, în bine sau în rău, de dragul unor cifre cerute de niște birocrați rupți de realitate. 

Profesoara Emilia Dimov surprinde cel mai bine absurdul situației când observă că aceiași patru copii ar putea primi burse sociale sau ar putea fi exmatriculați: „îl întrebăm pe director ce e mai important pentru societate, pentru UE: să atingă targetul la burse sociale sau targetul la abandon? Ce-i unge mai tare pe suflet?”  

Follow the money

O toaletă nouă e inaugurată cu fastul unui monument istoric, care musai să aducă și capital politic pentru partidul primăriței. 

Încercarea de a primi bani europeni dă întreaga școală peste cap, zgâlțâind chiar și busola morală a cancelariei. 

Iar copiii sunt cei care o spun cel mai clar: fericirea înseamnă să ai bani. Mulți bani.

Obsesia pentru bani vine din lipsa lor. Și totuși, deseori problemele școlilor sunt camuflate ca „incompetență” sau „corupție” în teritoriu, pasându-se astfel vina de la vârf. 

Adevărul e însă că tocmai se încheie al unsprezecelea an consecutiv în care aleșii noștri încalcă legea care prevede că educația ar trebui să primească 6% din PIB. Și tot la nivel politic sunt blocate și fonduri europene ca Garanția pentru copii, care ar asigura accesul la serviciile de bază pentru copiii cei mai vulnerabili. 

În lipsa unor astfel de finanțări la nivel național, școlile sunt nevoite să se descurce cum pot și încearcă să acceseze pe cont propriu finanțări cu criterii absurde. 

Iar dascălii să compenseze lipsurile materiale grave ale copiilor, pentru că România este țara cu cel mai mare nivel al riscului de sărăcie sau excluziune socială în rândul copiilor din UE (41,5% la nivel național și peste 50% în mediul rural – dublu față de media europeană). 

În ciuda tuturor acestor evidențe, auzim de prin multe locuri că soluția ar fi învățământul privat, adică segregarea ca afacere profitabilă. Și, din păcate, într-un loc ca România, unde neoliberalismul deșănțat face ravagii și e în același timp ținut pe piedestal, un astfel de discurs chiar prinde, la fel ca alte marote neoliberale. 

În astfel de vremuri, o piesă ca Acrobații e mai mult decât binevenită. Vă asigur că veți găsi acolo mai puțin „teatru” și mai multă autenticitate decât în multe dintre reprezentările școlii românești din presă. 

Și, poate, chiar și un pic de speranță.  

—

Acrobații. 7 zile din viața unor profesori de țară

Scenariul și regia: David Schwartz

Cu: David Drugaru, Anamaria Feraru, Silvana Mihai, Katia Pascariu, Tavi Voina

Scenografia: Irina Gâdiuță

Muzica și versurile: Paul-Ovidiu Cosovanu

Mișcarea scenică: Paul Dunca/Paula Dunker 

Grafică: Cătălin Rulea

Sursa foto: Stagiunea de teatru politic / Facebook