Cu ce se mănâncă Feminist Foreign Policy™

by Mafalda

În urmă cu hăăăăăăt… mai bine de un secol, în 1915, 1.136 de sufragete din SUA și Europa se întâlneau la Haga, la Congresul Internațional al Femeilor. Evenimentul era organizat în răspăr cu mobilizarea naționalistă și belicoasă de la începuturile primului război mondial și avea scopul declarat de a găsi strategii atât pentru oprirea acestuia, cât și pentru eradicarea cauzelor fundamentale care duc la astfel de calamități.  

Participantele au cerut, printre altele: fondarea unei organizații pentru asigurarea păcii (actualmente mandatul ONU), fondarea unei Curți Internaționale de Justiție (astăzi cea de la Haga) și dezarmarea globală. La acest ultim punct se propunea totodată ca industria armamentului să fie naționalizată și reglementată prin acorduri internaționale, pentru ca „profiturile private ale marilor companii de armament” să nu mai fie o piedică în calea păcii. 

Fast-forward 107 ani, într-o lume a armelor nucleare, în care nu ne mai permitem un război mondial, și în care dăm pe dinafară de „feminism de piață”, edulcorat, manipulat și pompat cu marketing – a apărut și moda „feminismului de stat” a.k.a. Feminist Foreign Policy™ (FFP™).

Opt țări din lume și-au asumat deja oficial o „politică externă feministă”. Suedia a fost cea care a deschis drumul în 2014, fiind urmată de Canada (2017), Franța (2018), Luxemburg (2019), Mexic (2020), Spania (2021), Libia (2021) și Germania (2021).

Avem un nou stindard sub care defilează tancurile 

Așa se face că, în toiul celei mai mari crize a marilor puteri din ultimii 60 de ani, sloganurile feminismului de piață îți pot ține de cald sub formă de tricouri H&M (15 euro ) sau Dior (750 euro), iar sloganurile feminismului de stat – de cele mai multe ori niște cârpeli cu pretenții progresiste – astupă gropile de moralitate din posibilul drum spre o iarnă nucleară, servind ca nou stindard sub care defilează tancurile. 

În acest moment de cotitură și de crize multiple – suprapuse, supurânde și strigătoare la cer – nu doar că nu există un congres feminist internațional care să discute serios despre pace, ci însăși ideea de pace este tabu, „controversată”, detestată și expediată ca formă de solidarizare cu dușmanul. 

Spre deosebire de 1915, feministele din SUA și Europa s-ar putea organiza și întâlni într-un timp record. Călătoria peste ocean nu mai durează două săptămâni, ci doar opt ore – dar drumul către pacifism ca valoare feministă fundamentală este practic imposibil. 

În loc să îngropăm securea războiului, aici, în Vest, îngropăm de zor pacea, cât mai adânc cu putință. 

Prăpastia dintre vorbe și fapte

Pe hârtie, totul e sublim. 

O lucrare academică din 2020 (Thompson et al.) propune următoarea definiție generală a FFP™: “Politica externă feministă este politica unui stat care își definește interacțiunile cu alte state, precum și cu mișcările civice și alți actori nestatali, într-o manieră care acordă prioritate păcii, egalității de gen și integrității mediului, consfințește drepturile omului pentru toți, caută să elimine structurile de putere coloniale, rasiste, patriarhale și dominate de bărbați și alocă resurse semnificative – inclusiv prin cercetare – pentru a realiza această viziune.”

Sunt de acord că simplul fapt că astfel de politici sunt formulate și aduse în discuția publică (chiar dacă în variante mult mai „light” și ca subiecte „controversate”) reprezintă un câștig.

Problema cea mai mare este prăpastia dintre vorbe și fapte. Sub eticheta „progresistă” a FFP™, guvernele promovează de fapt cel mai des fie aceleași politici ca în trecut, fie „feminism” de piață, neoliberal și belicos. 

Două exemple

Faptul că într-o țară, ministerul Apărării e condus de o femeie și un număr mai mare de femei-soldat îngroașă rândurile Armatei ne sunt prezentate ca semne de progres (?), în timp ce se continuă exportul de arme către regimuri care violează drepturile omului, iar o nouă lege este adoptată pentru a interzice refugiaților să se reunească cu familia. Este doar un mic platoaș de paradoxuri pe care ni le-a servit, de-a lungul timpului, Suedia. 

Deschizătoare de drumuri și un model global pentru implementarea FFP™, Suedia a alimentat sub acest stindard, printre altele, și regimul saudit cu arme care au fost folosite în Jemen. Mai grav, livrările au continuat în ciuda distanțării oficiale în plan militar de regimul de la Riad, făcută cu mult tam-tam în 2015. Dezvăluirile despre continuarea exporturilor spre Arabia Saudită au venit din partea unor organizații non-guvernamentale.

Germania – care are și ea mai nou o fațadă feministă pentru politica externă – a aprobat recent la rândul său exporturile de arme către Arabia Saudită. Iar în ciuda imaginii de stat mai degrabă reținut în plan militar, este al cincilea cel mai mare exportator de armament din lume (pe primele două locuri, cu un market share de aproape 60%, sunt SUA și Rusia, Suedia e pe locul 13). 

De menționat aici și că cheltuielile militare ale Germaniei s-au dublat în ultimii 20 de ani, iar discrepanța față de cele pentru dezarmare și prevenirea crizelor a crescut.

Așa cum subliniază Merle Groneweg, diferența uriașă între eforturile depuse pentru pace (inclusiv în direcția unor noi tratate) și cele pentru înarmare nu pare a fi percepută pe nicăieri ca o mare crăpătură în frontispiciul feminist al politicii externe. Iar un alt aspect extrem de îngrijorător este faptul că „din ce în ce mai multe provocări umanitare sunt abordate cu mijloace militare, așa cum se poate observa, de exemplu, în cazul frontierelor externe militarizate ale UE.”

Feminismul nu funcționează cu jumătăți de măsură

Exemplul Suediei, care și-a descris vreme îndelungată atât politica internă cât și externă ca feministă este ilustrativ. Schimbările au fost puține, lente și în niciun caz implementate dintr-un unghi intersecțional (care ține cont de inegalitatea economică, discriminarea sistemică etc). Așa se face că ultimul guvern „feminist” a pierdut recent alegerile în fața unei coaliții de dreapta în care o grupare extremistă cu rădăcini neonaziste a jucat un rol hotărâtor. Partidul extremist nu a ajuns la guvernare, dar a ieșit pe locul doi în preferințele alegătorilor, iar noul cabinet a anunțat că renunță la celebra FFP™.

Această răsturnare de situație amintește de cazul SUA, care au exportat atâta democrație de-a lungul timpului, încât au cam rămas fără pe la ei pe acasă – unde Curtea Supremă a anulat în acest an dreptul la avort.

Trebuie spus însă că Suedia, măcar, și-a asumat politica așa zis „feministă” pe toată linia, în plan intern și extern. O ipocrizie în minus, totuși, în comparație cu țările care își spoiesc cu feminism doar politica externă – folosind chiar, pentru a fi clar cât de „revoluționare” vor fi, sintagma foreign feminist policy (FFP™, cum spuneam).

În acordul coaliției aflată la guvernare în Germania, de exemplu, s-a folosit fix această sintagmă (în engleză) pentru a sublinia clar apartanența la un tip de politică feministă deloc amenințătoare pentru status quo, dimpotrivă. Iar asta pentru că FFP™ nu este în niciun caz un bau-bau diplomatic, ci o rețetă de marketing politic care are la bază modelul „de succes” (sic) al Suediei și căreia fiecare țară îi adaugă ingrediente după bunul plac.

Ne-am putea întreba cum se face că în multe cazuri doar politica externă – și nu cea internă – capătă o astfel de etichetă trade mark, deși, bate-ne-ar norocul, patriarhatul se lăfăie bine-mersi și în structurile interne ale țărilor fefepiste? De ce să stropește cu aghiasmă progresistă doar prin ogrăzile altora?

Feministele postcoloniale au subliniat, folosind exemplul Suediei și al altor state, că acestea folosesc FFP™ pentru a-și crește statutul în ierarhiile globale. Impunerea unor norme occidentale care au la bază feminismul liberal vestic nu reușește însă să facă dreptate diversității contextelor culturale, iar ideile conform cărora statele occidentale trebuie să „salveze” femeile (din Sudul global) pot fi respinse ca „imperialism feminist”.

În concluzie, ne putem întreba pe bună dreptate dacă sigla FFP™ servește agendei feministe, sau invers, agenda feministă este folosită ca frontispiciu progresist și pusă în slujba unor interese diferite sau chiar opuse ei? 

Din punctul de vedere al unui feminism asumat, interscțional și pacifist, a doua variantă pare a fi adevărată. 

„Dacă am face politică externă feministă ar trebui să începem prin a desființa acest minister și apoi statul”

… spunea, la un moment dat, o funcționară care lucrează într-unul dintre ministerele „feministe” ale Germaniei, criticând ipocrizia de a arbora acest stindard. 

Și asta pentru că, așa cum am văzut prin exemplul Congresului Internațional al Femeilor din 1915, politica externă feministă înseamnă mai mult decât politici ale reprezentării și nu se dedică doar problemelor care vizează preponderent femeile (cum ar fi posibilitatea de a condamna violul ca armă de război). 

Politica externă feministă este o politică a păcii, care contestă inclusiv definirea securității la nivel statal („interesele de securitate națională”) și competiția între state. Siguranța și prosperitatea oamenilor sunt concepte diferite de securitatea și PIB-ul statului. 

A lupta pentru binele oamenilor și comunităților – mai ales a celor vulnerabile-  înseamnă să recunoaștem, să înfruntăm și să condamnăm „forțele distructive ale patriarhatului, colonizării, heteronormativității, capitalismului, rasismului, imperialismului și militarismului”. Ori unele dintre aceste forțe se împletesc, fără probleme, cu securitatea națională/ naționalistă și pot duce la creșterea PIB-ului. 

O politică feministă eficace este egalitară, intresecțională și pacifistă. Confiscarea acestei etichete de către politicieni și mai ales politiciene neoliberale și/sau promotoare ale militarizării nu este altceva decât o mascaradă periculoasă, care poate duce la compromiterea pe termen lung a mișcărilor feministe occidentale.

Sursa foto: Wikipedia