Despre cărțile Laviniei Braniște – când dragostea trece prin feminism

Lavinia Braniște ocupă un loc aparte în inima mea de cititoare. 

Țin minte cât de impresionată am fost de o scenă din primul ei volum de povestiri, Cinci minute pe zi, în care personajul principal e stresat pentru că merge la un interviu și are pete de transpirație sub sâni. Am simțit atunci, la cei douăzeci și de ani pe care îi aveam, că cineva a făcut în sfârșit loc și pentru corpul meu în literatura română. 

Devorasem biblioteci întregi până la acea vârstă, dar nu mă (re)găsisem nicăieri în acest fel, în corpul meu firesc, nu contorsionată într-un obiect al dorinței, al violenței sau al imaginației. 

Mi-a plăcut această întâlnire și trebuie să spun că în continuare, o caracteristică a scriiturii lui Braniște pe care o apreciez în mod deosebit e corporalitatea personajelor. Proza ei e eliberată de male gaze și mai mult decât atât, deschide un spațiu în care corpurile femeilor se manifestă pe bune, cum se întâmplă de exemplu în Sonia ridică mâna, când menstruația Soniei devine o parte integrată din acțiune. 

Pornind de la această situare echilibrată față de propriul corp, proza lui Braniște atinge pe alocuri și subiecte importante pentru sănătatea femeilor, cum ar fi efectele nocive ale pilulelor contraceptive și complicitatea industriei farmaceutice (în Sonia ridică mâna) sau flagelul tulburărilor alimentare (în Mă găsești când vrei). E vorba, de fiecare dată, de doar câteva paragrafe, dar ele au avut un efect puternic asupra mea.

Apoi, desigur, un alt aspect important e fascinația de a citi despre personaje atât de apropiate social, demografic, cum vreți, de mine. Femei tinere cu joburi corporatiste/precare, fără proprietăți, dar visând la ele din garsonierele închiriate în care trăiesc zile aproape identice, suferind tragicomedii romantice made in patriarchy. 

La asta se adaugă și dorința/plăcerea/curiozitatea de a vedea contemporaneitatea românească transformată în literatură. Romanele Laviniei Braniște sunt niște oglinzi ale lumii noastre de azi (mai mult sau mai puțin limpezi), surprinzând teme ca: precaritatea clasei de mijloc vs. dezumanizarea scăpătaților (în Interior Zero), obsesia pentru comunism (în Sonia ridică mâna) și relațiile heterosexuale toxice (în Mă găsești când vrei). 

Toate cele enumerate mai sus m-au entuziasmat de-a lungul timpului, făcându-mă să îi dăruiesc cărțile, să o recomand și să le relatez prietenelor mele povestirile ei, ca mici anecdote. 

Iar unele proze scurte ca Escapada și anumite părți din romanele Interior zero și Sonia ridică mâna m-au făcut chiar să sper că proza Laviniei Braniște se dezvoltă în direcția unei scriituri cu poziționare feministă. 

Dar… la un moment dat, a început să se contureze un mare DAR. 

Primele indicii în această direcție le-am semnalat în timp ce îi rezumam unei prietene, pe post de anecdotă, o povestire din volumul Cinci minute pe zi (Step), în urmă cu ceva ani. Pe scurt, e vorba despre o tânără care agonizează pentru că iubitul ei nu îi mai răspunde la mesaje și apeluri. Când în sfârșit se reîntâlnesc, după o lungă perioadă de chinuri, acesta îi spune că a dispărut pentru că jucase săptămâni în șir, obsesiv, un joc pe calculator.

-Păi și a rămas cu tăntălăul? m-a întrebat la final amica mea.

-Da, așa reiese la final.

-Săraca, a comentat ea. Chiar nu a învățat nimic…

Iar asta m-a pus pe gânduri. Pentru că personajele lui Braniște, care își contemplă (pseudo)-ratarea și radiază nesiguranță au rareori un traseu evolutiv, la capătul căruia să capete o conștiință de sine critică și empowering. Ele rămân în cele mai multe cazuri cu conștiința de sine/politică a unei Bridget Jones de Dâmbovița. 

Cu puține excepții – cum ar fi personajul Sonia din Sonia ridică mâna (căreia autoarea îi permite, la finalul cărții, chiar și niște gesturi reparative) – eroinele lui Braniște trec prin viață lăsându-se modelate de soartă, și nu invers. 

Proza ei devine astfel deseori o mărturie despre cât de absurdă/ nedreaptă e viața – un ecou al realității, căruia nu i se adaugă suficiente note emancipatoare, dimpotrivă. Unele scene ne sunt sunt prezentate chiar dintr-un unghi al autoironiei sau amuzamentului pe seama personajelor feminine (mai ales în proza scurtă), pe când altele devin apăsătoare prin impasibilitatea personajului care înregistrează abuzuri și situații problematice cu distanțarea unui om care se uită la un film, nu la propria viață. 

Sigur, acestea sunt strategii de supraviețuire pe care multe dintre noi le-am deprins: încercăm să ne distanțăm de mizeriile care ni se întâmplă transformând totul într-o caricatură sau le contemplăm ca și când ne-am afla sub anestezie. Întrebarea rămâne, însă: nu ar fi mișto, cum spunea prietena mea, să vedem, prin intermediul unor personaje fictive, că lucrurile se pot desfășura și altfel? 

Citind romanul Sonia ridică mâna, am fost convinsă că Lavinia Braniște își dezvoltă proza într-o astfel de direcție emancipatoare, am simțit, mai ales la finalul cărții, că personajul chiar s-a transformat. Au apărut acolo niște impulsuri neașteptate care au erupt chiar și în curgerea textului (de obicei atât de controlată la această autoare că mă face uneori să strâng din dinți) – sub forma unor note personale/pentru blog scrise la persoana întâi (romanul e scris la persoana a treia). 

Dar după ce am citit Mă găsești când vrei, m-am gândit că cel mai probabil, firele emancipatoare din Sonia ridică mâna au fost puse acolo cu grijă de o autoare conștientă de trendul feminist mainstream, dar nu și de ce înseamnă, de fapt, feminismul. 

Poate nu întâmplător, în scena din Sonia ridică mâna în care vine vorba foarte direct despre feminism, personajele discută despre o reprezentantă a feminismului mainstream de import, Beyoncé, și nu despre #multumescpentruflori, Coaliția pentru Egalitate de Gen, Giuvlipen sau alte repere locale.

Mă găsești când vrei

Ultimul roman al Laviniei Braniște reconstruiește, la persoana întâi, experiența traumatică a unei relații abuzive. Este un thriller psihologic în care personajul principal (pe nume Maria) se pierde treptat într-o relație despre care relatează retrospectiv dar nu reparativ

Tensiunea vine felul în care personajul-narator își descrie și retrăiește deriva. O vedem cum abandonează treptat zone întregi din viața ei – job, familie, spațiu personal – pentru a răspunde dorințelor unui iubit dominant, secretos, orgolios și în general, extrem de dubios. 

Deriva rămâne singurul miez al poveștii – unul foarte amar. Avem de-a face cu reconstruirea unei relații toxice, în care abuzul (inclusiv sexual) își arată colții, dar fără a fi numit ca atare. 

După ce Maria s-a abandonat cu totul, te aștepți să urmeze măcar un gest sau un discurs reparator/vindecător sau care să spună lucrurilor pe nume. Dar nimic de acest fel nu se întâmplă. Ea își reconstituie trauma așa cum ar reconstrui scena unei crime, scoțându-se, într-un final, tot pe ea vinovată. 

Sentința e clară din indiciile pe care autoarea ni le dă mură-n gură: scena de la final cu călătoria la muzeul olandez, unde Maria compară relația ei cu un experiment senzorial și genul de fraze ca cea de mai jos, când aceasta învăța canotație: 

„Dacă nu faci nimic pe apă, te ia vântul şi te duce unde vrea el. Trebuie să dai din mâini în permanenţă, să faci ceva cu vâsla dacă vrei să fii stăpân pe ce se întâmplă.”

De aici și titlul romanului – „Mă găsești când vrei” – totul depinde de tine, e mantra neoliberală ridicată pe piedestal. Responsabilitatea îți aparține – chiar și în cazul abuzului. Responsabilitatea abuzatorului, rolurile de gen, patriarhatul – nu există. Totul e în mintea ta, depinde de tine să îți regizezi viața – ca pe un thriller sau ca pe un lung și satisfăcător exercițiu de afirmare.

Am citit acest roman cu speranța, dezamăgită crunt la final, că toată această tensiune autodistructivă va fi folosită într-un fel emancipator la un moment dat, cu o mișcare de Aikido în care presiunea se întoarce ca forță spre ceea ce o produce. 

Dar am rămas cu o dezamăgire și cu retrăirea unei traume, pentru că mă recunosc, parțial, în ceea ce i se întâmplă Mariei. Maria e o versiune a mea mai tânără, spre care nu aș putea însă niciodată să privesc așa. 

Dacă un tip l-ar momi pe vecinul meu din avion cu locul lui la clasa I, ca să se bage în seamă cu mine, nu aș spune „a fost un început frumos”, ci aș striga din toți rărunchii că un asemenea comportament e un mega red flag și ar fi trebuit să chem imediat personalul avionului să îl pună la locul lui.  

Altfel, romanul e doar spectacolul lipsit de empatie al unei relații abuzive, în care responsabilitatea e atârnată convenabil în cuiul imaginar (sic) al puterii și voinței individuale.

Deci e pusă tot în cârca victimei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s