Negocieri pentru pace, acum! 

by Mafalda

Când m-am reîntâlnit cu tatăl meu în această vară, după câteva luni de despărțire, primul lucru pe care mi l-a spus a fost cum să reacționez în cazul unui atac nuclear. În sufrageria în care mi-am petrecut o mare parte din copilărie, am primit sfaturi detaliate despre cum să îmi protejez trupul slab și friabil de sfârșitul lumii: „Acoperi ochii, te întinzi la pământ, apoi cauți să te adăpostești cât mai repede într-o clădire, departe de ferestre, cel mai bine în subteran”.

Adevărul e că în ciuda tuturor împăunărilor belicoase din presă și dintr-o parte a societății, majoritatea oamenilor se tem în acest moment pur și simplu pentru viitorul… lumii și se gândesc deja foarte concret la minimul pe care îl pot face când aceasta va exploda de la machismul și incompetența liderilor noștri.

Folosesc pluralul pentru că de la începutul invaziei Ucrainei, șocul și spaima pe care mi le provoacă acțiunile Kremlinului sunt amplificate de multe ori de reacțiile „Vestului”. Cu fiecare zi ce trece, pare că spirala violenței și înarmării nu are cum să se termine decât într-un nor atomic. 

Ieri, Putin a anunțat, într-un discurs deopotrivă de aberant și înspăimântător „mobilizarea parțială” a trupelor rusești pentru a lupta împotriva regimului ucrainian „neo-nazist”, amenințând totodată Vestul cu armele nucleare. E clar că în urma referendumurilor înscenate în Donețk și Lugansk, Kremlinul intenționează să își aroge dreptul de a „apăra” aceste zone utilizând arme atomice. 

„Nu e o cacealma” a subliniat Putin când și-a lansat amenințarea nucleară. 

Până și presa vestică mainstream, unde războiul pare deseori un joc pe calculator sau unul de poker, ajunge pe alocuri (când aplică și un dram de simțire) la concluzia că „ne aflăm în cea mai gravă criză nucleară a marilor puteri din ultima jumătate de secol” și că „evitarea escaladării nucleare ar putea necesita ca Putin să dea dovadă de mai multă prudență și precauție în a pune capăt acestui război decât a făcut-o când l-a început.”

Altfel spus: situația s-a agravat, suntem în pragul unui război nuclear, iar cu fiecare nouă etapă a conflictului din Ucraina, va fi din ce în ce mai greu să restabilim un echilibru – poate chiar imposibil, mai ales dacă ne așteptăm ca inițiativa soluției să vină dinspre Kremlin.  

Scopul nu scuză mijloacele

Se spune că războiul e o continuare a politicii cu alte mijloace. Dar politicienii noștri par că s-au predat, cu totul, doctrinei militare. Singura lor strategie e războiul, deși știu că acesta se poate transforma într-o conflagrație mondială.  

Mai mult decât atât, în momente ca cel pe care tocmai îl trăim, când Kremlinul trece la nivelul următor de implicare și amenințare, strategia politicienilor noștri e să blufeze și să șteargă cu buretele pericolul, explicându-ne că negrul e alb, amenințarea e slăbiciune, mobilizarea militară și împăunarea nucleară sunt semne de destrămare. 

Când Putin spune, foarte clar, că amenințarea sa nucleară nu e o cacealma, ministrul nostru de interne Bode ne transmite direct ce e permis să gândim și ce nu: „este necesar să abandonăm speculaţiile cu privire la posibilitatea ca Putin să şi dea curs ameninţărilor (cu privire la armele nucleare)”. Fix așa, ștergem cu guma grijile, privim senin înainte, chiar dacă și SUA își exprimă îngrijorarea, din celălalt capăt al lumii – nu de aici, de la granița cu Ucraina. 

Premierul olandez, Mark Rutte, e și mai și: „retorica sa legată de armele nucleare e ceva ce am auzit de multe ori și ne lasă reci”. Ne. Lasă. Reci. Amenințările cu un atac atomic, din partea țării cu cel mai mare arsenal nuclear din lume (cel puțin pe hârtie), ne lasă reci.

Iar un secretar de stat din Ministerul apărării britanic vede în declarațiile lui Putin un semn clar al victoriei: „nicio cantitate de amenințări și propagandă nu pot ascunde faptul că Ucraina câștigă acest război, comunitatea internațională e unită și Rusia devine un paria global.”

Zelensky, deloc surprinzător, dar foarte îngrijorător, afirmă la rândul său că nu crede că Putin „va folosi aceste arme. Nu cred că lumea îi va permite să folosească aceste arme. (…) Mâine, Putin poate spune: pe lângă Ucraina, vrem și o parte din Polonia, altfel vom folosi armele nucleare. Nu putem face aceste compromisuri”. 

Sigur, este o poziție la care ne așteptam din partea președintelui Ucrainei, dar care arată și faptul că țara asupra căreia planează cel mai mare pericol de atac nuclear nu este dispusă să îl ia în serios. În prezent, nu Polonia (care e membră NATO) și nici altă țară nu se află într-un pericol mai mare de a fi atacată de un regim care în mod clar acționează iresponsabil, de la începutul invaziei. 

Discursul lui Putin de ieri nu a conținut nicio referire la înfrângerile suferite recent pe câmpul de luptă. Kremlinul acționează iresponsabil și nu este dispus să își asume responsabilitatea pentru greșeli, dimpotrivă, își inventează o poziție de forță și de legiuitor „anti-nazist”, de la „înălțimea” căreia cere populației să meargă la moarte și măcel, amenințând totodată cu un atac nuclear. 

Dacă o astfel de situație „ne lasă reci” și nu trebuie discutată cât se poate de serios, nu înțeleg sincer de ce ne-am mai obosi să comunicăm, în general?

Poate doar pentru a atinge noi culmi ale ridicolului și inconștienței, cum se întâmplă pe meleagurile noastre, unde publicații mainstream publică analize care compară discursul lui Putin cu ultimul discurs al lui Ceaușescu (?!), iar unii, alimentați și de astfel de elucubrații, ajung prin comentarii la concluzia că „decât sub cizmă bolșevică mai bine fosforescent de la radiații la 2 m sub pământ”?

Logica a pierdut de mult lupta

Da, Kremlinul e într-o poziție dificilă. A pierdut rapid teritorii vaste, are mari dificultăți pe câmpul de luptă, iar problemelor militare li se vor adăuga cele interne: populația se va răzvrăti împotriva înrolării în armată și se vor înmulți criticile împotriva regimului. În plus, în plan extern, în ultimele săptămâni, lideri internaționali ca Erdogan și Modi s-au distanțat declarativ de Rusia și până și China a făcut un apel pentru încetarea focului la întâlnirea ONU de la New York.

„Vestul” colectiv vede în toate aceste semne o confirmare a strategiei abordate până acum și un impuls pentru a livra și mai multe arme și a adopta sancțiuni și mai dure. 

Dar nu este acesta, oare, momentul cel mai oportun pentru negocieri serioase pentru pace? Nu ar merita investite, în acest moment, cele mai multe eforturi în această direcție? De ce nu apar inițiative politice pentru pace sau – în lipsa lor – mai multe apeluri din partea opiniei publice care să le ceară liderilor noștri astfel de inițiative cât mai urgent?

Această nouă etapă pune într-o nouă lumină felul în care noi, cetățenii și cetățenele „Vestului” suntem deja implicate în conflict. Când deasupra capetelor noastre, Rusia și SUA fac schimbi de replici despre bombe nucleare, cum putem accepta în tăcere sau chiar aplaudând ca țările noastre să continue să joace cartea militarizării?  

Cu fiecare zi care trece în acest fel, ne îndepărtăm de o posibilă soluție amiabilă și pericolul planează din ce în ce mai concret și asupra vieților noastre pe care le credem încă la adăpost în București, Bruxelles și în multe alte locuri.

Da, e greu să îți imaginezi negocieri serioase cu Kremlinul care vorbește despre regimul ucrainean ca despre unul „neo-nazist”. Dar toți liderii noștri au stat până mai acum un an la masă și au dat mâna și au semnat acorduri cu cel care ne-a dat, din 24 februarie, lumea peste cap. Comunicarea a fost posibilă. Acordul de la Minsk a fost posibil. 

Războiul e continuarea politicii cu alte mijloace. E timpul să ne întoarcem la politică și negocieri, pentru că, în acest stadiu al umanității, cu atâtea arme nucleare pe stoc, nu ne mai putem permite altceva. 

Când pacea devine un subiect tabu

Faptul că, în societatea noastră, la nivelul opiniei publice, pozițiile pacifiste sunt atacate, expediate ca solidarizare cu adversarul sau – cel mai grav – cedate către și acaparate de partide populiste și extremiste, e un simptom foarte grav. 

Propaganda de război și războiul în sine (două lucruri diferite) își pun amprenta asupra societăților noastre. Chiar dacă noi nu suntem victimele directe ale conflictului, suntem deja dezumanizați, deformați de el. 

Dacă a-ți dori pacea și încetarea vărsării de sânge înseamnă, conform opiniei publice dominante în acest moment în România, să ții partea Răului și să îți dorești Răul Absolut, iar pericolul unui război nuclear e de preferat unui acord ca cel de la Minsk… nu știu, personal, de ce să mă mai agăț pentru a nu îmi pierde chiar de tot speranța în umanitate. Și ce altceva mai are sens să spui, în acest moment, dincolo de a-ți sfătui persoanele dragi ce să facă în cazul unui atac nuclear…

Sursa foto: Canva