Cât de mult am suferit la moartea reginei și de ce

by doamna goe

Am suferit mult la moartea reginei Elisabeta a II-a.

Mai ales în primele zile, ca o depedentă de știri ce sunt, m-am intoxicat cu elogii, portrete pupincuriste și tot felul de penibilități și scălâmbăieli care au împânzit rapid internetul. 

Nu doar presa românească a intrat în vrie monarhistă. Toată floarea cea vestită a presei întregului Apus a început să își smulgă petalele din cap de durere și admirație. 

Acum, sigur că moartea unui om e ceva trist, în sine, chiar dacă omul ăla avea 96 de ani și reprezintă o instituție cu un trecut opresiv și criminal. Înțeleg că familia, cunoștințele etc au motive de mâhnire și că notorietatea familiei regale îndreptățește anunțarea acestui deces în presă.

Dar de aici și până la delirul din aceste zile e o diferență uriașă, cam ca cea dintre respectul și afecțiunea față de o persoană și cea față de o instituție / formă de putere (nu doar simbolică). 

Vorba editorialistei care a scris în NYT unul dintre primele texte mai cu scaun (nu tron) la cap: „Plângeți regina, dar nu Imperiul ei”.

Reacțiile din aceste zile, când până și actorii economici din Vest au umplut panourile stradale și comerciale cu imaginea reginei (vezi poza de mai sus) ar trebui să ne pună pe gânduri.

Momente grele pentru antiimperialiștii consecvenți 

După invazia Ucrainei, toată lumea din Vestul nostru luminat a căzut de acord despre cât de câh e imperialismul. Pe buzele conducătorilor noștri aleși democratic pare că nu există o acuză mai brutală decât aceasta. 

Imperialismul rus este criminal. Chiar este, nu zic nu! Dar dacă tot ne asumăm aceste etichete, în sfârșit, poate ar fi cazul să ne asumăm și să confruntăm și trecutul Marii și Neasemuitei Britanii în context imperialist? 

Cum e posibil ca pornirile imperialiste ale unora să ne scoată din minți, iar vestigiile și privilegiile imperialiste ale altora să ne umple ochii de lacrimi și de admirație? Dacă e vorba despre imperialism vestic, nu mai aplicăm aceleași criterii?

În treacăt fie spus, mulți s-au mirat de mesajul pios și plin de empatie pe care Rusia l-a transmis Regatului Unit cu această ocazie. Pe mine nu mă miră deloc, cred că Putin și-ar dori și el să fie rege pe față, fără să își mai bată capul cu matrapazlâcuri și înscenări ale democrației. E cel mai probabil un admirator sincer al monarhiei. 

Cum ne dăm arama pe față

Decesul reginei e genul de eveniment care ne poate arăta în ce măsură societatea vestică e dispusă și capabilă să își scruteze critic instituțiile și trecutul și cât de mult apetit există încă pentru structuri politice nedemocratice. 

Și mai arată, într-un mod foarte trist, cât de puțin cunoaștem lumea în care trăim, în care multe țări sunt încă brăzdate de cicatricile colonialismului britanic. 

În loc să folosim transferul de putere pentru a cere desființarea monarhiei britanice și oferirea de scuze și despăgubiri comunităților pe care le-a jefuit și decimat, noi îi plângem de milă de parcă ar fi vorba de neamul nostru și de decesul bunicii noastre… 

Întregul spectacol din presă spre asta converge, spre a ne face să o privim pe regină ca pe bunicuța protectoare a umanității… Să nu uităm că mamaiele noastre nu au trăit cu privilegiile și puterea (niciodată asumată progresist) pe care le-a avut această regină.

Regina Elisabeta este, de fapt, un construct politic și mediatic. Prea puțini dintre noi am cunoscut-o personal, felul în care ne raportăm la ea este asemănător celui în care ne raportăm la orice vedetă / putere simbolică: umplem golurile care evident există în acest tip de recepție cu propriile noastre proiecții și perspective.

Dincolo de vedetism

Un bun amic îmi spunea că el e imun la boceala monarhistă pentru că privește casa regală britanică ca pe ceva inofensiv, un show cu paparazzi și vedete. Pentru el, Charles & compania sunt un fel de Brad Pitt și Angelina Jolie, staruri inofensive politic. 

Regina Elisabeta și monarhia britanică sunt însă departe de a fi simple vedete de showbiz, asta e doar o parte a întregului mecanism de PR care le e atașat. Am mai scris despre PR-ul monarhic și sentimentele mele față de această instituție în recenzia la serialul The Crown de pe Netflix, nu reiau aici. 

Mă rezum la a aminti un singur exemplu foarte concret, în această mare de oftaturi abstracte: Elisabeta a fost încoronată în 1952, anul în care au izbucnit revoltele Mau Mau în Kenya, despre care vă invit să citiți ca să vă dumiriți cam cât au de-a face cu opresiunea colonială. Lunga domnie a Elisabetei a însemnat că a domnit inclusiv asupra unor astfel de episoade, despre nu se amintește mai nimic în biografiile romanțate care i se întocmesc acum în pripă.   

Apoi, țin să menționez și celebrul comentariu despre monarhie al scriitorului irlandez Patrick Freyne (care se poate extinde și spre alte comunități oprimate): 

„Să stai ușă-n ușă cu o monarhie e un pic ca și cum ai avea un vecin căruia îi plac foarte mult clovnii și care și-a umplut casa cu picturi murale cu clovni, expune păpuși-clovn în fiecare fereastră și are o dorință insațiabilă de a auzi și de a discuta știri legate de clovni. Mai exact, pentru irlandezi, este ca și cum ai avea un vecin căruia îi plac foarte mult clovnii și, de asemenea, bunicul tău a fost ucis de un clovn.”

În al treilea rând, puterea politică a familiei britanice e departe de a fi simbolică, e cât se poate de reală și netransparentă, așa cum a arătat această investigație The Guardian de anul trecut. Publicația a reușit cu mari greutăți să scoată la lumină peste 1000 de proiecte de legi care au fost supuse aprobării reginei (o procedură secretă), de la începutul domniei până în prezent. 

Prin această incizie secretă au fost revizuite legi care variază de la acordul comercial Brexit, „justiție, securitate socială, pensii, relații rasiale și politică alimentară, până la reguli obscure privind taxele de parcare” dar și cele „care afectau proprietatea personală a reginei, cum ar fi proprietățile sale private din Balmoral și Sandringham, și, eventual, tot ceea ce se considera că o afecta personal.”(sursa aici)

La fel de scandalos de secretă ca această procedură legislativă este și averea familiei regale, care va fi pasată acum de la defunctă la restul clanului fără a se plăti niciun fel de impozit. 

Ei bine, nu, familia regală britanică nu e ca familia Kardashian. O comparație mai inspirată ar fi cu un black box al democrației, camuflat de diamante care ne iau ochii, furate de prin colonii (podoabe pe care nici nu se gândesc să le returneze). 

Greaua moștenire a imperialismului britanic

În Marea Britanie, nostalgia imperialistă atinge cote alarmante. Sub 20% dintre respondenții unui sondaj de acum doi ani considerau că imperiul britanic e ceva de care ar trebui să se rușineze, iar 69% s-ar arătat mândri sau neutri în evaluarea lor.

În lipsa unei confruntări critice cu trecutul imperialist, acesta devine sursa unei nostalgii a „gloriei”, un trend extrem de periculos. 

În același timp, vocile critice sunt înăbușite, un exemplu dureros venind chiar din ultimele zile, când persoane care scandau sau purtau pancarte anti-monarhiste au fost arestate pe străzile Londrei. 

Moștenirea imperialistă atârnă însă cel mai greu în fostele colonii, unde a lăsat cicatrici adânci, care supurează și azi. 

“Lucrul pe care cred că oamenii din Occident trebuie să încerce cu adevărat să îl asimileze și înțeleagă este că colonialismul e istorie în Occident”, a declarat pentru The Post Sipho Hlongwane, un scriitor din Johannesburg. “Ține de trecut, în Occident. Dar în țările noastre, colonialismul e încă prezent”.

În Africa de Sud, a mai declarat el, „multe practici din epoca apartheidului au fost împrumutate de la britanici. Chiar și în zilele noastre, sărăcia e în mare parte împărțită pe criterii rasiale. Iar britanicii și descendenții lor controlează încă marea majoritate a minelor profitabile ale țării.”

“Alegerile pe care le-a făcut – ar fi putut să le facă altfel”, a mai spus Hlongwane despre regina Elisabeta. “Poți să te naști cu acest soi de privilegii și să faci alegeri diferite, apoi să suporți consecințele. Chiar nu avem voie să subliniem acest lucru?”.