Ursula Le Guin – Lumii îi spuneau pădure

by alina soare

La sfârșitul lunii februarie, în zilele care au urmat invaziei Rusiei în Ucraina, m-am gândit nu doar o dată cât de la țanc ar fi ca fix atunci, Pământul să fie vizitat pentru prima oară de o specie extraterestră cu adevărat avansată, care să ne ajute să ieșim din spirala autodistructivă în care ne aflăm.

Îmi amintesc că am vorbit despre asta și cu câteva prietene, fără să îmi îndulcesc însă fantezia cu nicio nuanță de glumă. Nu e nimic amuzant în a căuta refugiu într-o astfel de ficțiune, pentru că mersul lumii te-a lăsat fără pic de speranță în specia umană.

Abia când am văzut în librării romanul Ursulei Le Guin, „Lumii îi spuneau pădure”, proaspăt tradus în limba română la editura Nemira, mi-am dat seama că, cel mai probabil, tânjeam la un contact cu Ekumenul sau cu Liga Planetelor – forme de guvernare interstelară din universul literar al acestei autoare.

Fiind o mare admiratoare a ei (am scris deja, aici, despre Deposedații), am cumpărat fără ezitare cartea și am citit-o într-una din serile următoare, cap-coadă, pentru că nu m-am putut dezlipi de ea (și pentru că are doar 125 de pagini).

A fost un adevărat balsam în aceste vremuri crâncene și lipsite de speranță. E providențial că acest roman apare în limba română într-un moment în care războiul a izbucnit și prin părțile noastre de lume, amplificând toate tarele imperialismului și capitalismului militarist.

Le Guin a scris această carte în 1968, ca reacție la războiul din Vietnam, așa cum mărturisește în prefața ediției din 1976:

„1968 a fost un an amar pentru cei care se opuneau războiului. Minciunile și ipocrizia s-au dublat, la fel și omorurile. Mai mult decât atât, devenea evident că etica prin care se permitea defolierea pădurilor și a lanurilor și uciderea civililor în numele <<păcii>> era doar un corolar al celei care permite jaful resurselor naturale pentru profitul privat sau PIB și uciderea creaturilor Pământului în numele <<omului>>”.

(Nu vă speriați, această prefață nu este inclusă în ediția română, în țara noastră încă se citește Literatură cu „L” mare și nimic altceva, nu tu context, nu tu comentarii – în special când e vorba despre autoare feministe și subversive.)

Tot noi, dar în viitor

Cred că am mai scris asta și legat de Deposedații: Le Guin nu scrie orice fel de ficțiune, ci una care înlocuiește cu brio tratate întregi de știință politică și… futurologie.

În „Lumii îi spuneau Pădure” acțiunea e plasată într-un viitor nu foarte îndepărtat, în care planeta Pământ a ajuns un iad de beton întreținut prin exploatarea nemiloasă a altor planete. Capitalismul și imperialismul interstelar sunt „bunurile” de export ale omenirii, care își extinde activitățile distructive în colonii îndepărtate, în timp ce rasismul și sexismul continuă să domine relațiile sociale.

Acțiunea romanului se petrece pe Ashtee, o planetă paradisiacă, cu vegetație abundentă și mai ales păduri întinse pe care oamenii le defrișează pentru a livra lemn pe Terra. Astheeni sunt o specie umanoidă cu o cultură aparte și o înțelegere mistică a vieții, pacifiști, matriarhali și blânzi – o pradă ușoară din perspectiva oamenilor, care îi folosesc ca sclavi, le decimează lumea și îi amenință prin acțiunile lor cu extincția.

Te poți elibera de agresori, dar rămâi contaminată cu agresiune

Taberele sunt mai mult decât clar trasate în acest roman: oamenii sunt invadatorii malefici, iar ashteenii sunt o forță a binelui care luptă cu opresorul.

Schema pare simplistă, dar Le Guin nu se rezumă la o relatare alb-negru, ci insistă în a ne arăta cum opresiunea îi dezumanizează nu doar pe opresori, ci și pe cei oprimați, care deși luptă și își recâștigă planeta, sunt schimbați pentru totdeauna de acest act.

Lumea pe care o primesc înapoi este una diferită de cea pe care au pierdut-o, este o lume contaminată de Rău, pe care au fost nevoiți să îl învețe pentru a îl alunga pe coloniști:

„-Uneori apare un zeu, rosti Selver. El aduce un fel nou de a face un lucru sau un lucru nou care să fie făcut. Un fel nou de a cânta sau un fel nou de moarte. El îl aduce peste podul care leagă vremea-visului de vremea-lumii. După ce a făcut-o, așa rămâne. Nu poți lua lucruri ce există în lume și să încerci să le trimiți înapoi în vis, să le ții în interiorul visului, cu ziduri și amăgiri. Asta e o nebunie. Ceea ce este este. Acum, nu are sens să pretindem că nu știm cum să ne ucidem unul pe celălalt.”

Decât un fel nou de moarte, mai bine un fel nou de a cânta

La o lună după izbucnirea războiului din Ucraina, copleșită de cruzimea și violența invadatorilor, dar și de îndemnurile la ură și arme prin care societățile noastre răspund la invazie (în oglindă), am scris un apel feminist pentru o ofensivă pacifistă.

A trecut mai bine de o lună de atunci, dar în continuare pare că toată lumea se gândește mai degrabă la „feluri noi de moarte”, la militarizare și înarmare – și mai puțin la posibile ieșiri din conflict și căi prin care putem preîntâmpina astfel de catastrofe în viitor.

În textul meu din martie porneam de la premisa că războiul în sine este cel mai mare rău. Pentru că indiferent în ce tabără te-ai afla, contaminarea are loc, degradarea umanității din tine este ireversibilă, iar drumul spre inocență, spre echilibru, poate deveni imposibil.

Cartea lui Le Guin ne amintește de acest fapt și ne face să ne întrebăm, pe bună dreptate, ce înseamnă de fapt o civilizație avansată: una care a descoperit transportul interstelar, dar și forme ingenioase de a ucide și exploata – sau cea care nu a descoperit nici măcar roata, dar trăiește în armonie cu natura și nu cunoaște actul uciderii între semeni?

Speranța mea este ca romanul ei să semene această întrebare în mintea și sufletul cât mai multor oameni – atât în vremea-lumii, cât și în vremea-visului. Și să ne inspire să găsim, ca specie, răspunsul care ne-ar mai putea încă salva de la autodistrugere.