Mame paralele – Pedro Almodóvar

Mame paralele a fost primul film pe care l-am văzut după data de 24 februarie, într-o perioadă de anxietate intensă (în care încă mă aflu, parțial). Ca și în cazul cărții Lumii îi spuneau pădure, am perceput întâlnirea cu acest film ca pe un eveniment fatidic în contextul belicos în care ne aflăm. 

Ultima peliculă al lui Almodóvar este, în esență, o melodramă șic despre vindecarea rănilor istorice – care își pun amprenta unică asupra fiecărui individ în parte și se transmit peste generații. Într-o perioadă în care asistăm la deschiderea, în timp real și în directă proximitate, a unor astfel de răni, o poveste care vorbește despre vindecarea lor nu poate fi decât binevenită, mai ales atunci când e spusă  în maniera solară și telenovelistică a lui Almodóvar. 

Sigur, filmul acesta nu are legătură cu războiul din Ucraina, ci cu ecourile Războiului Civil spaniol (1936-1939), care a făcut mai mult de 500.000 de victime, dintre care aproximativ 150.000 de civili. Victoria lui Franco (adică a naționaliștilor asupra republicanilor) a dus la o dictatură militară care a durat până la moartea lui, în 1975. Doi ani mai târziu, în 1977, noul parlament democratic al Spaniei a adoptat Pactul Uitării (Pacto del Olvido), într-o încercare de a ascunde traumele istorice sub preș.

Abia în 2007, după trei decenii de reprimare colectivă, a fost adoptată Legea Memoriei Istorice, care a deschis calea către o confruntare și reconciliere autentică cu trecutul. O parte a acestui proces a implicat identificarea și exhumarea gropilor comune în care încă zac victimele războiului. 

Destin istoric vs. destin personal

Janis, eroina principală a filmului lui Almodóvar, este o mamă singură, reprezentând a treia generație de mame singure din familia ei. Bunicul ei a fost scos într-o noapte din casă și împușcat, în timpul Războiului Civil, iar de atunci, femeile au învățat să se descurce singure.

Miezul poveștii este experiența maternă a lui Janis, care e însă înfășurată ca într-un cocon, prin scenele de început și sfârșit, în pânza istoriei. Dacă nu îți (re)cunoști și asumi trecutul, pare să ne spună Almodóvar, nu vei recunoaște apele tulburi ale prezentului și viitorului și nu le vei putea naviga, ci vei fi purtată de ele. 

Pelicula debutează cu întâlnirea dintre Janis – o fotografă de succes – și Arturo – un antropolog implicat în proiectele de deshumare a mormintelor comune. Janis îl fotografiază pe Arturo pentru un material jurnalistic, apoi îl invită la ea pentru a îi povesti despre cazul bunicului său, cerându-i ajutorul pentru exhumarea gropii din satul lor. Între cei doi se înfiripă o relație amoroasă, din care rezultă un copil. Arturo este însurat cu o femeie aflată pe patul de moarte și nu își asumă rolul de tată, dar Janis decide să crească copilul singură.

În rezerva de spital unde își aduce pe lume fetița, Janis o cunoaște pe Anna, o altă mamă singură, cu 20 de ani mai tânără decât ea și copleșită de rolul pe care va trebui să și-l asume. Pe cât este Janis de sigură de ea, de exuberantă și împlinită de perspectiva maternității, pe atât este Anna de împovărată și neajutorată (având, la rândul ei, o mamă absentă, obsedată de propria carieră de actriță).

Destinele celor două femei se împletesc a la Almodóvar, până la conviețuire și relație amoroasă, într-un hățiș de lumini și umbre, ele fiind unite nu doar prin experiența nașterii ci și prin cea a doliului. 

Relațiile lesbiene au fost puțin explorate până acum de Almodóvar în filmografia sa, iar înflorirea unei astfel de relații în contextul unei maternități deja împărtășite mi-a plăcut în mod deosebit. Din păcate, există și aspecte care bruiază acest construct, la care voi reveni în rândurile de mai jos. 

Dacă nu vreți să citiți spoilere, vă recomand să vă opriți din lectură acum și să dați PLAY la film. Urmează considerațiile critice, în care voi diseca și elemente ale acțiunii. 

Nu e niciodată prea târziu să faci artă politică asumată

Într-o scenă din film, mama Annei (actrița obsedată de cariera ei) îi mărturisește lui Janis că ea a fost mereu „apolitică”, pentru că, fiind artistă, „jobul meu e să mă placă toată lumea”. Am tresărit la replica aceasta, gândindu-mă că ar putea fi un „portret al artistului din tinerețe” strecurat în mod subtil de către Almodóvar în primul său film asumat politic. 

Trecut de 70 de ani, legendă vie, clasic în viață – Almodóvar se află pentru prima oară în această ipostază asumată. E o transformare binevenită, care spune poate ceva și despre cât de acute au devenit problemele politice în vremurile noastre. Recunoașterea și vindecarea rănilor istorice nu are legătură doar cu trecutul, așa cum observă Iulia Blaga în recenzia ei din Libertatea:

„Unul din motivele pentru care apariția filmului azi e importantă e și acesta: <<Există acum în Spania un partid de extremă dreaptă (n.red. Vox), care rescrie istoria dintr-un punct de vedere foarte prietenos cu Franco. (…) E al treilea partid în Spania. Este o mare, mare, mare problemă. (…) Cred că e efectul Trump. El a trezit toți extremiștii ăștia din lume>>, a spus Almodóvar (…). Sună cunoscut.”

Revirimentul fascismului (din ce în ce mai militarizat) e o problemă acută, centrală a vremurilor noastre. 

Problematice sunt însă și criticile sale edulcorate – mai exact, studiul acestui fenomen în creuzetul neoliberal, adică separat de instabilitatea și inegalitatea socială care îl alimentează. 

Bravo, ai clasă!

Mame paralele este un adevărat templu al burgheziei neoliberale, plin de haine de firmă, coafuri perfecte, case somptuoase și produse Apple. Eroina principală este o fotografă freelance care câștigă de una singură suficient cât să își permită un apartament luxos, servitoare și dădacă.

În general, pelicula emană o abundență materială și o bunăstare de vitrină de Louis Vuitton, care face ca drama să alunece lin. Mama singură are o coafură perfectă în orice ocazie, iar oboseala și stresul de a crește un copil sunt făcute vizibile artificial, în linii de dialog în care Janis zice, „știi cum e cu copil, sunt terminată, dar și fericită” etc. 

Nu pot să nu mă întreb ce ficțiune e mai „divorțată” (sic) de realitate: aceea că o fotografă freelance câștigă bani cu duiumul, sau cea că viața unei mame singure implică servitoare, dădace și un apartament somptuos? Și câte dintre mamele singure de pe această planetă se regăsesc în acest portret plin de privilegii? 

În acest context, nu m-a uimit deloc că Janis poartă la un moment dat UN TRICOU MARCA DIOR CU SLOGANUL „WE SHOULD ALL BE FEMINISTS”, CARE COSTĂ 710 EURO BUCATA (da, chiar este un strigăt, de asta am scris cu literă mare). 

Ok, o să spuneți, mai ușor cu materialismul pe scări. Poate multe dintre noi își doresc să evadeze în lumi ficționale, lipsite de problemele cu care ne confruntăm zi de zi. Dar ceea ce vreau eu să critic aici nu e doar apartenența lui Janis la o anumită clasă socială/la un anumit statut, ci lipsa de conștientizare a inegalităților care decurg de aici. 

Relația ei cu Anna, pe care o angajează și o antrenează să îi fie „fată în casă”, e mai mult decât problematică, cu atât mai mult în momentul în care devin iubite. Ele nu se află în niciun moment pe o poziție de egalitate. Dincolo de vârstă, educație și statut, trebuie spus că Anna este angajata lui Janis, adică într-o relație directă de dependență față de ea. La toate astea se adaugă și secretul legat de copilul pe care ajung să îl crească împreună, pe care doar Janis îl cunoaște, și care complică foarte mult lucrurile din punct de vedere emoțional.

Însă în timp ce drama femeii bogate și împlinite Janis e în prim plan, problemele Annei (inclusiv experiența unui viol sau faptul că a fugit de acasă și se întreține din joburi precare) sunt tratate superficial. Comportamentul lui Janis față de Anna e abuziv, o întreagă farsă prin care își împlinește propriile nevoi, fără să se gândească la consecințele asupra Annei. 

Sigur, e un scenariu realist pentru o relație lesbiană, nu neg asta. Relațiile lesbiene pot fi abuzive și toxice. Dar această realitate inconfortabilă e semi-invizibilă și estompată de finalul călduț al filmului, în care cele două au o relație armonioasă, de prietenie. 

Concluzii

Am bălăcărit eu filmul, dar recunosc că mi-a și plăcut, pentru că îmi place, înainte de toate, universul lui Almodóvar. 

Mame paralele fost, până la urmă, ca o mini-vacanță cu frânturi de „Magazin Istoric” la început și la sfârșit. Două ore de reclamă mascată sau directă la mărci de lux, fără pandemie, fără război la câteva sute de kilometri distanță. Două ore petrecute într-un spațiu unde lumina e caldă, lămâii în pârg, iar cafeaua de dimineață ne ademenește ca într-o reclamă la Jacobs. Un spațiu de revistă glossy unde perdelele flutură în timp ce oamenii fac amor, iar camerele psihicului par ușor de aerisit de prezența apăsătoare a traumelor intergeneraționale. 

Sursa foto: Twitter

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s