Vestul vs. Restul, ediția 2022

by Mafalda

Când au apărut și prin România niște voci care să atragă atenția că răspunsul Europei la valul de refugiați din Ucraina e foarte diferit de cum s-a reacționat în cazul refugiaților din Siria, de exemplu, au urmat imediat și acuzele că aceste observații sunt nici mai mult nici mai puțin decât tentative de subminare și dezbinare, de împroșcare cu rasism a unor oameni empatici și solidari. Când nu ne place mesajul, cel mai la îndemână e să dăm vina pe mesager, pe principiul „cine zice, ăla e” (răuvoitor, absurd etc).

Prin contrast, pare mult mai benefic să ne ridicăm moralul privind și partea plină a paharelor de sânge vărsat: Vestul e unit, puternic și solidar, iar liderii noștri se întâlnesc mai des ca niciodată să facă poze de familie. 

Știu că paragraful de mai sus sună cinic, dar cam așa pare și actuala strategie SUA/NATO/UE în acest conflict. 

Cinism, optimism și arme

„Concluzia mea e că SUA intenționează să continue acest război” a scris recent Niall Ferguson în Bloomberg, arătând că e o decizie strategică bazată pe speranța că războiul va duce la prăbușirea lui Putin și înfrângerea Rusiei, ceea ce ar da indirect o lecție și Chinei. (Iar ca bonus, aș adăuga eu, va asigura și un boom al industriei de armament, SUA fiind cel mai mare exportator de arme din lume).

„Cel mai fascinant la această strategie e felul în care îmbină cinismul cu optimismul” mai spune Niall Ferguson. „Dacă te gândești mai bine, e o Realpolitik arhetipală să permiți măcelului din Ucraina să continue; să stai și să te uiți cum ucrainienii eroici <<storc Rusia de sânge>>; să te gândești la acest conflict ca la o subtemă a unui Al Doilea Război Rece, în care China e de fapt oponentul tău real”.

„Administrația Biden crede nu doar că face suficient pentru a susține efortul de război ucrainean, dar nu atât de mult încât să-l provoace pe Putin să escaladeze. Ci crede totodată că face suficient pentru a satisface opinia publică” mai observă istoricul. 

Sigur, opinia publică e și ea un front al luptei, unde se duce un război informațional și ni se prezintă preponderent anumite perspective. Așa se face de exemplu că multe voci solicită intervenția Chinei ca liant al negocierilor între Rusia și Ucraina, dar nimeni nu are aceleași pretenții de la SUA, care au fost și sunt mult mai implicate în conflictul dintre cele două țări.

Să nu uităm că Biden a negociat cu Putin înaintea invaziei, prin convorbiri directe. Atunci, mandatul său părea de la sine înțeles, iar discuțiile purtate pe deasupra capetelor ucrainienilor și europenilor păreau ok. Acum însă, responsabilitatea SUA ia doar forme militariste, cultivând iluzia că acest conflict ar putea fi rezolvat într-un mod avantajos pentru Ucraina la nivel militar.

Dar adevărul e că războiul din Ucraina nu poate fi rezolvat la nivel militar, el va fi doar prelungit astfel. Urmările vor fi: mai mulți morți, mai mulți refugiați, mai multă devastare și destabilizare. Cu toate acestea, nu vedem eforturi susținute din partea SUA/UE pentru a negocia pacea, ci doar pentru înarmare.

Să hrănești speranța unei națiuni că va câștiga în plan militar față de statul cu cel mai mare arsenal nuclear din lume și (foarte grav!) cu o lipsă totală de scrupule, e mai mult decât cinic. Să pompezi în această speranță bani și arme fără număr, în loc să depui eforturi susținute pentru obținerea unui acord de pace și încetarea focului, e cel puțin iresponsabil. Last but not least, să prezinți acest cinism ca pe o virtute/datorie și să îl înaripezi chiar cu optimism e o artă.

Pe fundalul masacrului înfiorător din Ucraina (ușor de urmărit pe toate canalele – de la TVR la TikTok), unul dintre firele narative cele mai uzate pentru a induce un strop de optimism e cel reiterat de Biden în discursul său de ieri din Polonia: această criză ne-a adus din nou aproape pe noi, băieții buni, „lumea liberă”, „democrațiile care luptă cu autocrațiile”. 

Hai să ne întoarcem cu picioarele pe Pământ

Presa vestică e atât de %#@&!?, încât abia recent au început să apară și în publicațiile mainstream de aici analize mai aprofundate despre cum se poziționează majoritatea populației globului față de acest conflict. Eram atât de preocupați cu pozele noastre de familie că am uitat să ne întrebăm ce părere are restul cartierului despre crimele din vecini și cum se poziționează față de criminal. 

Adunarea Generală a ONU a votat până acum două rezoluții privind războiul din Ucraina, pe 2 și 24 martie. În ambele cazuri, majoritatea țărilor lumii s-au opus invaziei. Doar patru guverne – Belarus, Eritreea, Coreea de Nord și Siria – s-au poziționat de partea Rusiei. În același timp însă, un număr semnificativ de țări s-au abținut de la vot – 35 dintre ele pe data de 2 martie și 38 pe 24 martie. 

În total, populația țărilor care s-au abținut de la vot ajunge pe la patru miliarde, adică aproximativ jumătate din oamenii de pe glob. Dacă adăugăm aici și țările care au votat împotriva Rusiei, dar refuză să susțină sancțiunile impuse de Occident, vorbim deja despre majoritatea populației lumii. 

Whatabout… mai puțină ipocrizie?

Scriitorul și eseistul indian Pankaj Mishra observă într-un comentariu publicat de Bloomberg că genul de discurs propagat de Biden este „periculos” și „ar putea să facă încă o dată țările vestice să interpreteze greșit lumea și propria lor putere de a o modela”. Mishra notează că „realitățile geopolitice de astăzi sunt chiar mai încurcate decât în ​​timpul Războiului Rece, estompând orice dihotomie morală clară între democrație și autocrație”.

Apelând la Venezuela și, posibil, chiar la Iran pentru a atenua presiunea asupra prețului petrolului, Statele Unite își arată inconsecvența în privința „alianței democrațiilor”. Iar Germania a încheiat în doi timpi și trei plecăciuni ale vicecancelarului Robert Habeck (de la Partidul Verzilor) un acord pe termen lung cu Qatarul pentru livrarea de gaz natural lichefiat. 

Sunt doar câteva exemple de „sincope” din partea alianței, cărora li se adaugă și realitatea faptului că există democrații care preferă să rămână neutre în acest conflict, printre ele numărându-se și India, care este, cel puțin teoretic, cea mai mare democrație din lume. 

Motivele națiunilor care au ales neutralitatea votului sau nu s-au alăturat sancțiunilor economice sunt la fel de diverse ca ele. Mishra observă însă că „pentru mulți asiatici, latino-americani și africani, Putin nu este un exemplu fără precedent de încălcare a dreptului internațional.” Pentru popoarele din Asia și Africa, invazia Irakului din 2003 sau intervenția dezastruoasă a Occidentului în Libia sunt niște amintiri încă foarte vii. 

Să vorbim despre toate aceste lucruri nu este „whataboutism”, ci o necesitate. Crize ca cea prin care trecem acum, în care un regim criminal și abuziv atacă o țară încălcând toate legile existente și „tabăra” noastră are nevoie de solidaritatea lumii întregi, ne arată, ca o hârtie de turnesol, efectele acțiunilor noastre și cum sunt receptate, de fapt „valorile vestice” în lume. E vorba deci despre prezent, nu despre trecut. Iar confruntarea acestor incongruențe este cât se poate de necesară și urgentă, inclusiv în Europa.

Sigur, majoritatea șefilor de stat din întreaga lume vor folosi această criză pentru propriile manipulări și jocuri de putere. Miza e însă mai ales populația acestor state, a cărei empatie față de lumea vestică va fi pierdută pentru totdeauna dacă nu reușim să adresăm cu onestitate ipocrizia și problemele din propria noastră tabără. Iar aici e vorba mai ales de rasism, de tarele capitalismului global (care transformă chiar și o pandemie într-o oportunitate de afaceri) și nu în ultimul rând, de felul în care „Vestul” e implicat, direct sau indirect, în conflicte din alte părți ale lumii.

Răspunsul lumii la agresiunea Rusiei asupra Ucrainei e departe de a fi unitar. A zugrăvi un tablou în alb-negru, două tabere care reprezintă binele și răul, democrațiile și autocrațiile, e un tip de discurs care simplifică și neagă realitatea mult mai complexă a lumii în care trăim. 

În loc să ne uităm doar în oglinzile care ne avantajează, ar fi cazul să ne întrebăm mai des cum ne vede restul lumii și mai ales care sunt consecințele acțiunilor noastre și ale partenerilor noștri în context internațional.

Sigur, SUA/NATO/UE formează, împreună, cea mai puternică alianță economică și militară de pe glob. Dar economia și armatele nu sunt forțe morale, ci simple instrumente, care au (cel puțin) două tăișuri. E absolut esențial să fim consecvenți în cazul valorilor pe care susținem că le apărăm cu ele. 

Nefăcând asta suntem nu doar ipocriți, ci și vulnerabili.