Doar gândurile zboară mai repede decât gloanțele. Pledoarie pentru o ofensivă pacifistă

De aproape patru săptămâni, un cumplit război de agresiune a izbucnit în vecinătatea noastră, zgâlțâindu-ne din temelii viețile petrecute preponderent sub pavăza păcii. „Luna femeii” sau, cum îmi place mie să o numesc, „luna luptei pentru drepturile femeilor” a fost și ea umbrită de război, deși, voi argumenta, o poziționare feministă față de acest conflict e foarte necesară. 

Imaginarul patriarhal al violenței

Prin războiul său de agresiune, observă Anastasia Condruc pe site-ul Moldova.org, Putin își asumă o poziție de „bărbat puternic, un patriarh, imagine pe care a construit-o în sudoarea frunții timp de ani de zile. Din această poziție imaginară, își permite să vorbească despre Ucraina de parcă aceasta deja ar fi proprietatea lui. Din tirada lui nu lipsesc nici glumele despre viol – <<îți place sau nu-ți place, rabdă, frumoasa mea>> (în rusă: Нравится, не нравится — терпи, моя красавица!), a spus Putin pe 8 februarie despre Ucraina.”

Condruc mai amintește în articolul său că victimele violenței domestice și abuzului sexual „au auzit aceleași lucruri din partea agresorilor lor.” Mesajul și limbajul lui Putin, „care ilustrează și atitudinea lui, intră în același registru al agresiunii, violului, controlului și desenează o lume în care cel puternic îl domină pe cel slab, iar bărbații controlează totul prin forța lor brută”.

Această imagine se reflectă și în răspunsurile societăților noastre la conflict. În Germania, vicecancelarul Robert Habeck a declarat la începutul invaziei referitor la situația din Ucraina că „cine se uită la un viol militarizat se face vinovat”. 

Oroarea conflictelor armate scoate la iveală un imaginar patriarhal al violenței, unde cultura violului se intersectează cu cea a războiului. 

În acest context, nu e de mirare că femeile sunt mai degrabă o excepție nu doar printre conducătorii războaielor, ci și la masa tratativelor pentru pace. Între 1990 și 2017, doar 8% dintre negociatorii implicați în dezbaterile care au dus la semnarea unor tratate de pace au fost femei, iar asta în ciuda faptului că prezența femeilor crește considerabil șansele ca pacea să fie durabilă. 

Sigur, o femeie nu este implicit mai pacifistă – avem contraexemple în istorie. Adevărata miză este reprezentarea unor perspective diverse. Iar în culturi unde femeile și bărbații sunt tratați și socializați diferit, prezența femeilor poate fi o cale de a îmbogăți perspectivele. Liderii politici – și negociatorii păcii – ar trebui să reflecte diversitatea societăților pe care le reprezintă.

Același lucru ar fi de dorit și în cazul opiniei publice. De la începutul invaziei, studiourile noastre de televiziune sunt pline de bărbați care ne spun cum stă treaba, comentând în lipsă de altceva chiar și scene din jocuri video. Tonul este marțial, generalii împart mai multe ordine și păreri ca niciodată și pare mai clar ca întunericul nopții că nu putem răspunde la o amenințare decât devenind amenințători la rândul nostru și înarmându-ne până în dinți.

La nivel discursiv, principiile vehiculate și care ne ghidează acum sunt cele ale puterii, autorității, dominației. Dialogul și comunicarea, strategii conotate ca „feminine” la nivel cultural, par să nu mai fie opțiuni viabile în raport cu confruntarea și violența. 

O excepție notabilă aici este mesajul antirăzboi al lui Arnold Schwarzenegger, care a primit numeroase laude și a făcut înconjurul lumii, ajungând, conform informațiilor din presă, să se viralizeze chiar și în Rusia. În discursul său, pe care îl pot cataloga fără rețineri ca feminist, Schwarzenegger le-a cerut ferm rușilor să pună capăt războiului, de pe o poziție de respect și grijă față de aceștia. Evident, a reușit să facă această scamatorie și pentru că este, ca actor, nici mai mult nici mai puțin decât întruchiparea idealurilor de forță și frumusețe ale bărbaților din întreaga lume.

Macron și Scholz, în schimb, sunt nu rareori ridiculizați sau huliți pentru că stau de vorbă cu Putin. Iar în trecut, ni se spune, „Vestul” a fost „slab” pentru că a mizat pe diplomație și cooperare economică. Această strategie pare compromisă pe termen lung, deși putem considera la fel de bine că ce se întâmplă acum nu e un semn că ea nu este potrivită, ci că nu a mers destul de departe, spre exemplu în direcția sprijinirii și integrării Rusiei în structurile „vestice” în urmă cu trei decenii. Am avut o ocazie istorică de apropiere și dezarmare, care a fost irosită. 

„Vestul” nu stă pe margine

Acum, pare a fi părerea unanimă, confirmată de creșterea vertiginoasă a bugetelor pentru armată și livrarea masivă de arme către Ucraina, răspunsul nostru trebuie să ia calea înarmării. Iar asta în ciuda riscului ca războiul să escaladeze la nivelul unui conflict Rusia-NATO și ca sinistra „opțiune nucleară” (o sintagmă care abstractizează pericolul apocalipsei atomice în forma unei posibile alternative) să devină realitate. 

Un al doilea risc (din ce în ce mai probabil) e ca măcelul să fie prelungit și Ucraina să devină un nou Afghanistan, un teatru de conflict unde se va muri în continuare pe capete și orașe întregi vor fi făcute scrum. 

Țările vestice nu se uită la conflict ca la un reality show transmis în direct, așa cum deplâng nu rareori situația ucrainenii, ci contribuie la acesta cu arme, echipament militar și intelligence, alimentându-l. Iar presa vestică pare cuprinsă de o frenezie războinică, deși salvarea Ucrainei pe cale militară e concomitent un proces de distrugere a ei, cu final deschis. 

În hățișul de război informațional și propagandă în care ne învârtim pe aici, amețiți nu rareori de wishful thinking, evaluarea obiectivă a celor două armate pare imposibilă. Să nu uităm însă că una dintre ele are cel mai mare arsenal nuclear din lume și o lipsă totală de scrupule.

Adevărul este că războiul din Ucraina nu poate fi rezolvat la nivel militar, el va fi doar prelungit astfel. Urmările vor fi: mai mulți morți, mai mulți refugiați, mai multă devastare și destabilizare.

Iar faptul că intrăm în forță într-o nouă cursă a înarmării va avea efecte dezastruoase pe termen lung. Într-o lume în care nouă țări au arsenal nuclear (inclusiv nereglementat de tratate), asta înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât că ne pregătim să mutăm conflictele în cea mai periculoasă și nesigură arenă, unde nimeni nu poate câștiga. 

Cu toate acestea, opinia publică e dominată în aceste zile de o atitudine războinică ajunsă în foarte scurt timp o adevărată modă.

Cultura războiului

În doar câteva zile, mitralierele au devenit accesorii pentru selfie-urile adolescenților ucraineni de pe TikTok, iar noi le inundăm cu inimioare și like-uri. La fel de vârtos aplaudăm și gospodinele care construiesc cocktailuri Molotov. 

E foarte mult patos și exaltare marțială în jurul nostru. Nu puțini au integrat fără multă dificultate calculele despre rachete balistice și bombe nucleare în limbajul de zi cu zi, de parcă ar vorbi despre jocuri pe calculator și nu despre un posibil război mondial, despre o întreprindere palpitantă și nu despre distrugere și moarte. 

Săptămâna trecută, prim-ministrul Ciucă spunea despre o companie privată care produce blindate în țara noastră că „trebuie să fie un motiv de bucurie și mândrie pentru noi”.

Și apropo de motive de mândrie: corporația Meta permite utilizatorilor de Facebook și Instagram din unele țări, inclusiv România, să aducă laude batalionului de extremă-dreapta ucrainean Azov, dar și să instige la violență și ură împotriva rușilor în contextul conflictului. 

În paralel cu războiul care se petrece la doi pași de noi, se dezvoltă în societățile noastre și o cultură a războiului, sinistră și plină de artefacte patriarhale: premărirea armelor și a metodelor de distrugere, cultul eroilor militari, naționalism, violență și ură. 

E poate timpul să ne amintim că războiul e cea mai degradantă formă de activitate umană și că nu există „învingători” în război – ci doar învinși. De ambele părți, conflictul deschide o rană fizică și psihică, o imensă traumă. Orice om mort în război e un monument al degradării umanității, indiferent dacă este un copil, un bătrân lipsit de apărare sau un soldat profesionist. 

În acest moment, când cultura războiului se răspândește în societățile noastre, avem nevoie de o ofensivă pacifistă la nivel educațional, cultural și politic. 

Dacă vrem pace, trebuie să cultivăm pacea

Războiul nu e o catastrofă naturală, ci cea mai artificială catastrofă posibilă. Asta trebuie să învățăm copiii din întreaga lume. Războaiele nu sunt niște cutremure, ci corăbii ale morții în care s-au bătut cu migală cuie, pe șantiere la care comunitatea internațională a închis ochii.

Armele nu sunt niște fulgere care cad din cer, ci produse ale unei industrii cu mii de rotițe, pentru care moartea și distrugerea sunt afaceri foarte profitabile.

Ca să oprești un conflict armat – asemănător unui caz de violență domestică sau sexuală- e deseori imposibil să intervi în momentul în care izbucnește. Pentru a opri un singur act de violență trebuie să intervi în fiecare clipă care a dus la producerea lui, nu doar în momentul în care are loc. Asta înseamnă o intervenție sistemică. 

La nivelul individului, asta se face investind în educație, sănătate, asistență socială, infrastructură și multe altele. La nivelul națiunilor asta înseamnă întrajutorare și cooperare globală, transparență, dialog și tratate extinse pentru dezarmare. 

Înseamnă să lăsăm în urmă competiția și naționalismul concurențial și agresiv ca pe niște forme inferioare de agregare, care doar ne slăbesc rezistența în fața unor crize existențiale cum este pandemia și cum va fi, pentru multă vreme (cu final deschis) criza climatică. 

Pe termen scurt asta înseamnă mulți bani, diplomație și resurse de toate felurile care să fie investite în eforturi de pace și dezarmare, nu doar în militarizare.

Cu porumbei albi nu se face pace, ci cu politică

Situația din Ucraina este dramatică, agresiunea criminală a Rusiei revoltătoare. O putere nucleară se simte îndreptățită să atace o altă țară, călcând în picioare tratatele existente și implicit încrederea în procesele de dezarmare: după căderea Uniunii Sovietice, Ucraina s-a aflat în postura de a fi a treia putere nucleară din lume, dar a renunțat la arsenalul său în schimbul unor garanții de securitate stabilite prin Memorandumul de la Budapesta. Rusia s-a numărat printre semnatarii acestui acord, dar l-a încălcat încă din 2014, prin anexarea (nerecunoscută internațional) a Crimeii. 

Atâta timp cât superputerile vor deține arme nucleare cu care pot șantaja și intimida alte națiuni, nu vom avea o pace durabilă. Tocmai pentru că regulile și organismele militare existente își dovedesc foarte clar insuficiențele în acest moment, ar trebui să discutăm deja foarte serios despre singurul cadru care garantează cu adevărat ceea ce ne dorim: dezarmarea tuturor puterilor nucleare și un nou sistem de guvernare globală care să poată garanta securitatea tuturor țărilor. 

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), cel mai înalt tribunal al ONU, i-a ordonat deja Rusiei să-şi suspende operaţiunile militare în Ucraina. Dar această decizie a rămas fără consecințe, pentru că nu avem, în acest stagiu așa-zis avansat al civilizației umane, un organism internațional unanim recunoscut care să poată interveni consecvent pentru a opri un abuz militar, indiferent cine este abuzatorul. 

Un alt exemplu grăitor este Curtea Penală Internațională, care a început o anchetă în privința crimelor de război comise de armata lui Putin în Ucraina. Majoritatea țărilor lumii, mai exact 123 dintre ele, sunt membre ale Curții, dar există și mari excepții printre care se numără Rusia, SUA, dar și Ucraina. 

În același timp, la nivel global, numărul conflictelor s-a dublat în ultimul deceniu. Banca Mondială estimează că 23 de țări, cu o populație combinată de 850 de milioane de oameni, „se confruntă în aceste momente cu un conflict de intensitate medie sau ridicată”. 

Acum, când flacăra conflictului a aprins și Europa, e important să ne folosim puterea și influența ca locuitori ai unor țări privilegiate, pentru a susține singura soluție cu adevărat sustenabilă. 

În loc să comparăm nonșalant arsenalele nucleare ale marilor puteri, ar trebui să vorbim mai mult despre o strategie de dezarmare globală. Nu putem să continuăm geopolitica tribalistă, împărțirea în poli ai puterii care luptă pentru supremație și resurse. 

Concomitent cu eforturile de a opri cât mai rapid conflictul armat din Ucraina avem nevoie și de o strategie pe termen lung, prin care să contracarăm nu doar o erupție sângeroasă a imperialismului, ci imperialismul și principiul dominației militare în sine. 

Oricât ar suna de idealist cele scrise mai sus, să nu uităm că primul pas spre concretizarea oricărei idei se face pe tărâmul imaginației și angajamentului față de acea idee. În loc să credem în arme (și poate să inventăm și altele mai teribile), e timpul să credem în dezarmare și pace globală. Doar așa putem lupta împotriva vicisitudinilor care ne macină pe toți, cum ar fi criza climatică, pandemia, sărăcia și inegalitățile.  

Să nu uităm că războiul e răul suprem pe care umanitatea îl poate face. Și că nicio altă specie de pe această planetă nu a mai construit arme de distrugere în masă pentru propria sa exterminare. Din acest punct de vedere, suntem inferiori nu doar delfinilor, așa cum observa, glumeț, Douglas Adams, ci și unui mănunchi de floarea soarelui, ale cărui semințe vor găsi calea spre lumină chiar și din buzunarul unui soldat mort

Cu siguranță, „superioritatea” înseamnă alte lucruri decât ne imaginăm în prezent.

Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s