Să nu ne uităm doar în sus, ci și în propria ogradă. De ce „Babardeală cu bucluc” e mai bun decât „Don’t Look Up”

by alina soare

Eu sunt tipa aia care strică masa de Crăciun aducând vorba despre apocalipsa climatică. Genul de om care discută mai des cu prietenele despre politicile UE pentru climă decât despre necazuri în dragoste și care a decis până acum să nu facă copii în principal din cauza viitorului sumbru la care ar fi expuși în această lume care se autodistruge. 

Vă spun toate astea ca să știți cu cine aveți de-a face și pentru că am citit destule cronici dedicate acestui film unde judecățile estetice le camuflau cam prost pe cele etice. 

Deși toată arta e politică (pe față), unii încă au senzația că pot să își pitească prin cotloanele ”obiectului de artă” pe care îl inspectează convingerile, fără să bată la ochi. Ei bine, bate, mai ales în cazul unui film asumat politic și care ironizează taman incapacitatea noastră, ca societate, de a vedea pericolul exctincției care ne paște. 

Struțo-cămila care avertizează că ne vor mânca bronterocii

În adolescență, când îmi făceam educația sentimentală cu Leo Di Caprio în filmul Titanic și educația politică cu Bruce Willis în Armaghedon, nu mi-ar fi trecut prin minte că două decenii mai târziu o să ajung să laud o producție ca Don’t Look Up, o struțo-cămilă care persiflează și condamnă hegemonia (inclusiv culturală) a SUA.

În filmul lui Adam McKay (care a mai abordat subiecte politice în The Big Short și Vice), doi astronomi descoperă o cometă care urmează să distrugă Pământul în șase luni și jumătate.

Eroul american catapultat în spațiu să oprească un asteroid din Armaghedon e înlocuit în filmul lui Adam McKay cu oamenii de știință interpretați de Leo Di Caprio și Jennifer Lawrence, care încearcă, fără succes, să atragă atenția asupra unui pericol iminent și absolut cert. 

Mesajul lor nu are însă nicio șansă să străbată prin „bulele” create de social media, prin larma cacofonică din presa tradițională (interesată mai mult de cote de audiență decât de adevăr), sau prin lumea politică obsedată de menținerea puterii și loială celor bogați, indiferent de moralitatea lor.

Tot ceea ce vedem că se desfășoară pe Pământ în timpul acestui film intens e parcă mai înfricoșător decât asteroidul însuși, pentru că, așa cum spune o vorbă din popor – hits home, punându-ne în față o oglindă nu foarte deformată a prezentului.

De fapt, Don’t Look Up nu e despre un asteroid și nici doar despre criza climatică (deși acesta e cel mai mare pericol existențial la scară planetară cu care ne confruntăm). Scenariul poate fi aplicat la fel de bine la criza covid sau la un război nuclear (amintind astfel de Dr. Strangelove, care a inspirat o întreagă mișcare pentru dezarmarea nucleară). 

Pentru că ce ne arată de fapt această peliculă nu e în înălțimile văzduhului, ci aici, în ograda noastră: politicieni corupți și incompetenți, moguli rupți de realitate și lipsiți de scrupule dar cu multă putere, o presă transformată în afacere și oameni copleșiți de toate aceste lucruri, pentru care comunicarea se transformă într-o mare cacofonie.

Dacă am ajuns în acest stadiu (și da, am ajuns), nici nu mai contează ce nenorocire cade pe capul nostru. Va fi mereu tratată la fel: ca o afacere, manevră politică sau clickbait, nu ca o criză a umanității. 

A arătat-o și pandemia prin care tocmai trecem, pentru că avem țări cu sub 3% din populație vaccinată – deși mutațiile, am fost avertizați, vor rămâne un pericol atâta timp cât nu vom avea imunitate la nivel global. Țările bogate au ajuns să distribuie a patra doză de vaccin, în timp ce altele încă încearcă să obțină serul. 

O arată și criza climatică: pentru marii actori economici, a devenit o strategie de marketing, o manevră prin care pot crește vânzările. Se practică green-washing la greu, adică tot felul de manevre prin care pare că produci sustenabil, deși ești la fel de păcătos. 

E mai important să dai bine, decât să faci bine. La fel cum e mai important să ai audiență mare, decât să spui adevărul. Pentru că, la final, cel mai mult contează profiturile. Și nu cele din următorul deceniu, ci cele din acest an. În această fereastră de timp gândesc corporațiile. Iar politicienii gândesc în mandate, o perioadă asemănător de îngustă.  

Ce mi-a plăcut și ce mi-ar fi plăcut mai mult

Don’t Look Up e un film amuzant dar și amar, teribil de dens dar ușor de urmărit, care știe să facă mișto inclusiv de propria apariție flamboiantă, doldora de vedete, într-un univers netflixian care contribuie fix la problemele culturale pe care filmul le critică. 

Pentru mine, e asemănător imaginilor de la concertul vedetei pop interpretate de Ariana Grande, de la finalul filmului: un show cu surle și trâmbițe, tributar industriei spectacolului, asumat politic, dar și „nelalocul lui” în contextul unui scenariu apocaliptic, când scena ar trebui să fie oferită oamenilor de știință, nu vedetelor cu succes de casă.

La fel cum, în timp ce situațiile catastrofale ne împresoară, noi tot preferăm să ne uităm 3 ore la un film de pe Netflix, în loc să ieșim în stradă sau să facem alt fel de harababură pentru a ne trezi la realitate liderii. Gluma e și pe seama noastră.

Ce mi-ar fi plăcut să fie explorat mai mult în Don’t Look Up este cooperarea internațională. În film, China, Rusia și India primesc doar un minut de atenție, în care ni se comunică eșecul lor de a salva planeta cu o expediție în spațiu (e adevărat, aceste țări au fost excluse de președinta Americii din acțiunea de „salvare” a Vestului, deci scenaristul a găsit un pretext bun pentru această lipsă:). 

Un alt aspect ține de critica corozivă pe care filmul o aplică absolut tuturor actorilor implicați. Mi-aș fi dorit mai multă empatie și imersiune în tragedia umană – aspecte pe care le-am simțit doar în scena de la final, a cinei în familie. Acolo găsim într-adevăr o doză de umanitate, apropiere autentică și vulnerabilitate, pe care colajele cu scene de viața oamenilor inserate în film nu reușeau să le transpună suficient.  

E interesant că la acest capitol, o recenzie de pe site-ul Vulture.com face o comparație cu filmul românesc “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, care a câștigat Ursul de Aur la Berlin în acest an, observând că aceasta din urmă este „o peliculă mai incisivă în confruntările sale și mai sumbră în exasperarea față de deriva unei societăți care se clatină pe marginea prăpastiei – dar care face toate astea fără a se plasa în afara comunității pe care o portretizează și a privi înăuntru (și în jos)”

În concluzie

Don’t Look Up e un film mai mult decât bine-venit! Mai ales că a fost lansat în preajma sărbătorilor și a aprins spiritele de-a lungul și de-a latul Facebook-ului și al meselor festive. Aleluia! Nu mai trebuie să aduc eu subiectul apocalipsei climatice în discuție, e deja acolo, mai fierbinte decât sarmalele din oală!

Un adevărat miracol de Crăciun, care, însă, dacă e să ne luăm după propriile sale predicții, riscă să dureze doar trei zile, până când bulele în care trăim se vor inflama din pricina divorțului vreunei vedete.

Asteroidul / criza climatică rămân pe traiectorie – atenția noastră, nu.