Nomadland (2020)

by doamna goe

Cel mai mare șoc cultural pe care l-am avut după mutarea în Germania mi-a fost administrat de un post de televiziune public, în forma unui reportaj despre oamenii fără adăpost din Berlin.

Spre marea mea surprindere, printre persoanele intervievate în acel material se aflau și niște tineri cu freze punk care au declarat foarte ferm că stilul lor de viață e o alegere conștientă, o formă de refuz a valorilor și regulilor societății. 

Chestia asta m-a lăsat mască. 

Nu îmi pasă dacă sună naiv ce o să spun acum, o să mărturisesc pur și simplu: până în acel moment, adică până la vârsta de 25 de ani, nu mi-a trecut vreodată prin minte că sărăcia și precaritatea ar putea fi alegeri personale. 

Trăisem toată viața într-o familie care se zbătea pe marginea sărăciei, care făcea tot ce îi stătea în putință să nu cadă în hăul neajunsurilor. Văzusem cu ochii mei cum alții mai puțin norocoși pierduseră lupta. Toată educația și formarea mea, în chinul și isteria anilor 90, au avut ca singur scop „să ajung cât mai departe în viață”. Adică: cât mai departe de sărăcie. 

La fel ca și frații mei și mulți alți copii din generația noastră, eu nu am fost pregătită de adulții din jurul meu să salvez lumea, să contribui cumva la binele comunității locale sau planetare, ci antrenată pentru a câștiga cursa cu lipsurile care pândeau la tot pasul. 

Să aflu, la 25 de ani, că unii oameni aleg acest destin ca pe o formă de rezistență politică, sufletească, în fața unui sistem pe care îl dezaprobă, a fost un adevărat șoc existențial și unul dintre straturile de informații și experiențe noi care mi-au mai topit frica de sărăcie. 

Văzând recent filmul Nomadland, al regizoarei americane de origine chineză Chloé Zhao, am regăsit subiectul precarității ca alegere individuală. Dar dacă în cazul tinerilor punk din reportajul german motivația era foarte clară și asumată (ei nu se regăseau în societate și în regulile ei), în cazul lui Fern (Frances McDormand), eroina din Nomadland, lucrurile sunt ceva mai ambigue. 

Pelicula începe cu o știre despre destrămarea orașul Empire (în traducere „Imperiu”), o așezare construită în jurul unei fabrici, unde Fern trăise și muncise mulți ani alături de soțul ei. Chiar și după moartea acestuia, ea alege să rămână pe loc… până când însuși locul „moare”, pentru că compania de care depinde dă faliment. Chiar și codul poștal al orașului e scos din uz.

E impulsul care o împinge pe Fern să adopte un stil de viață nomad: casa ei devine o furgonetă, cu care călătorește de la un job sezonier la altul și descoperă subculturi și comunități specifice, care o primesc cu generozitate în mijlocul lor. 

Introducerea filmului, cu știrea despre orașul Empire, pare a crea un cadru perfect pentru un comentariu social aparte, o perspectivă rară despre clasă și muncă. Ni se dă impresia că  Fern e una dintre numeroasele americance care „cade” prin crăpăturile imperiului capitalist în precaritate. 

Pe parcurs, aflăm însă că eroina principală are pârghii pentru a ieși din situația în care se află, nu e constrânsă să adopte acest stil de viață, are numeroase alternative, fiind, printre altele, o femeie educată (profesoară suplinitoare) dintr-o familie destul de avută. 

Ea nu trăiește într-o furgonetă din pricina unor convingeri politice sau a constrângerilor materiale, ci mai ales pentru a găsi alinare sufletească. E într-o călătorie de vindecare și regăsire, legată și de pierderea soțului. 

Pentru ea, viața în furgonetă e un fel de pelerinaj vindecător prin natură și printre oameni ale căror griji și nevoi sunt foarte acute, ceea ce se reflectă și în felul deseori mai pătrunzător în care abordează problemele sufletești. Sunt oameni care take care of their own shit, la propriu și la figurat, care nu se simt validați de cariere, case cumpărate, povești clasice de fericire casnică. De la acești oameni Fern are ceva de învățat, de primit. Și primește. Și învață. 

În general, viața ei precară zugrăvită în film e un fel de basm fermecat: toată lumea o apreciază și se poartă frumos cu ea, familia îi oferă tot sprijinul, i se oferă opțiuni de a primi adăpost și susținere pe termen nelimitat. 

De fapt, Fren depune chiar eforturi să nu cedeze „ispitei” de a se aciua într-o familie (nouă sau veche). Ea nu duce o luptă pentru supraviețuire, ci experimentează exact opusul: un slalom printre diferite opțiuni, având la bază nevoia de libertate, nu de siguranță. Un stil de viață care se mulează foarte bine pe noua paradigmă a „gig-economy”, piața de muncă a joburilor „flexibile”, fără plasă de siguranță. 

Nu e deci de mirare că filmul nu comentează negativ joburile sezoniere din corporații ca Amazon. De fapt, în locul unei critici sociale, pelicula poate fi privită chiar ca odă adusă libertății de a trăi în gig-economy și ca nostalgie suspectă față de trecutul dintr-un alt model economic, al orașelor-corporații. 

Prin prisma iubirii romantice față de soțul ei, Fern idealizează orașul Empire și viața ei de acolo, deși existența lor era, practic, subordonată unei entități economice. Întregul țesut social format în jurul fabricii s-a destrămat într-o clipă, odată cu dispariția ei. Fern nu vorbește însă despre această comunitate pierdută, ci doar despre soțul ei.

Nomadland pare că face ceva de care e mare nevoie, și anume introduce precaritatea și subcultura (în cazul de față, a nomazilor din furgonete) în cinematografia mainstream. Dar o face prin intermediul unui liberal gaze, al unei femei din clasa de mijloc care navighează fără probleme între tabere de nomazi și șuete cu afaceriști imobiliari. E o schemă pe care o știm și din Orange is the New Black, de exemplu, dar acolo povestea merge mult mai departe, aduce în prim plan și alte figuri decât ancora WASP – femeia albă din clasa de mijloc și problemele ei. În Nomadland, personajele care o însoțesc pe Fern (interpretate chiar de nomade și nomazi) rămân marginale și sunt schițate simplist.

În cartea care stă la baza peliculei, scrisă de jurnalista Jessica Bruder în 2017, lucrurile stau cu totul altfel, conform recenziilor pe care le-am găsit pe net. Bruder oferă o voce nomazilor din comunitățile unde a trăit mai mult timp pentru documentarea cărții și abordează direct problemele economice și sociale, inclusiv precaritatea care survine din modelul „gig economy”. E o abordare foarte necesară azi, când e mai important ca niciodată să vorbim pe bune despre precaritate, nu prin rețete toxice de tipul „poverty porn” sau prin intermediul unui liberal gaze selectiv.

În filmul lui Zhao, aspectele critice dispar, iar subcultura nomazilor pare a fi doar un episod șarmant și plin de învățături din viața lui Fern, o temă de fundal, la fel ca întinsele preerii surprinse în cadre lungi. Locuri de care te poți îndepărta oricând, pentru că știi că undeva te așteaptă o ușă deschisă, un pat moale, o masă în familie. 

La adăpostul acestor privilegii, care stau pavăză deasupra ta ca o cupolă de sticlă, te poți aventura în lume și te poți învălui temporar chiar și în mantia precarității, care pentru unii e ucigătoare. O poți preamări ca pe o formă de libertate. E un fel de terapie/turism de lux, chestii adorate de juriul marilor premii cinematografice (culminând cu Oscarurile, unde, nu e de mirare, Nomadland  a rupt).   

În mod paradoxal, cred că această terapie funcționează doar dacă sărăcia nu a fost niciodată pentru tine o traumă conștientă. Altfel, îți dai seama de la o poștă că Nomadland e o ficțiune comodă, o fantezie libertariană a clasei de mijloc. Doar în laborator ar putea fi creată o astfel de precaritate, care te transformă fără să te zgârie, care te întărește fără să îți înghețe sângele în vine.