De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas   

Într-o seară de vară din urmă cu câțiva ani, la o cabană din creierii munților Făgăraș, în timp ce toată lumea aștepta printre miasmele de epuizare și tocană de cartofi să se strige repartizarea paturilor, am fost agățată de un tip. Apăruse brusc lângă mine și vorbea cu multă însuflețire. După ce s-a prezentat cu nume și funcție (agent de vânzări la o firmă din București), mi-a spus că putea să plece din țară „de o mie de ori”, dar a decis să nu o facă, pentru că a văzut deja „toată Europa, cu serviciul” și câștigă „foarte bine și aici”, destul cât să nu fie nevoit să-și dea „și sufletul pentru bani”. Felul în care a ales să se prezinte – printr-o justificare – mi s-a părut atunci un pic bizar. Răspundea la o întrebare pe care eu nu o rostisem, dar care pentru el era evidentă – ca și când ar fi fost scrisă cu litere de-o șchioapă pe pereții cabanei și ar fi negat integral povestea de succes cu care îmi acapara nesolicitat și nerespectuos atenția.

Câteva zile mai târziu, în Berlin, în jurul unei mese care reunea IT-iști din multe colțuri ale lumii, un cuplu de români deschide un subiect asemănător: „you cannot live in Romania” („nu poți trăi în România”) începe ea. ”Corruption destroyed our country”(„corupția ne-a distrus țara”) adaugă el. Și continuă să povestească cu fervoare, vorbind unul peste altul, despre politicienii vânduți, spitalele de unde ieși mai bolnav decât ai intrat și alte grozăvii. În scurt timp, câștigă atenția întregii mese. ”It’s a disaster” (”e un dezastru”) sună concluzia lor, pe care o repetă pe rând, dând din cap a neputință. Și ei răspundeau, cu patos, la o întrebare pe care nu le-o adresase nimeni, de parcă ar fi găsit-o repetată insistent, între gustări și cafele, în meniul pe care tocmai îl răsfoiseră.

De ce-am plecat? se întreabă cei din afara granițelor.

De ce-am rămas? se întreabă cei rămași. 

În acest binom plecați-neplecați, fiecare dintre noi încercăm să ne construim temeiuri, justificări pentru alegerile noastre, pentru că altfel, nu-i așa, inima ni s-ar rupe poate în bucățele sub presiunea unei realități mult mai complexe.

Am vedea poate mai clar că viețile noastre, de-o parte și de alta a granițelor, devin din ce în ce mai brăzdate de ele, din ce în ce mai marcate de separare. Iar abandonul doare și mai mult dacă evităm să vorbim despre el: își adună în tăcere forțele și se poate întoarce cândva ca indignare, exasperare, anxietate, depresie. 

Atât cei care plecăm, cât și cei care rămânem, o facem sub zodia abandonului. 

Plecăm pentru că ne simțim în nesiguranță, abandonați de stat, de instituțiile care ar trebui să ne garanteze o viață bună, insuficient răsplătiți în munca pe care o depunem, privați de șanse, neglijați, abuzați, condamnați la sărăcie. Plecăm pentru că nu putem hrăni copiii cu iubire și cu vorbele goale ale politicienilor, pentru că privațiunile emoționale par de preferat celor materiale. 

Plecăm de rău, nu de bine, și devenim uneori resentimentare, chiar dacă ne „împlinim” misiunea cu care am plecat. 

Iar dacă nu plecăm, dacă rămânem în țară, simțim, pe lângă cele enumerate mai sus, că suntem abandonați, părăsiți de cei care au plecat. 

Se vorbește de 4-5 milioane de români care trăiesc în afara granițelor. Absenții sunt în fiecare familie din România, în fiecare sat, în fiecare bloc, în fiecare casă. Țesutul social al unei țări întregi se destramă sub ochii noștri și pentru sute de mii de copii abandonul este patria și patria este abandonul.

Vedem ceea ce simțim

Am urmărit în urmă cu câteva zile o dezbatere televizată a celor trei candidați la postul de cancelar al Germaniei. Întrebat înaintea discuției ce așteptări are de la duelul care urmează să aibă loc, un comentator a răspuns, cu prezență de spirit, că are fix aceleași așteptări ca și publicul, și anume să îi fie confirmate toate ideile preconcepute pe care le are deja.

E cât se poate de firesc. Și în multe contexte, din păcate, mai puțin amuzant. Toți operăm cu astfel de așteptări, filtrăm realitatea în așa fel încât deciziile noastre, mai ales cele existențiale, să fie consolidate. 

Cred că asta e o posibilă explicație pentru faptul că unii dintre cei plecați, când se întorc în țară sau urmăresc știri despre ce se mai întâmplă în România, sunt într-o stare de perpetuă indignare și nemulțumire, în care e greu să receptezi lucrurile bune, chiar admirabile, care se întâmplă, totuși. E greu să accepți că există motive cât se poate de întemeiate pentru a-ți dori să trăiești în România, șanse, oportunități, moduri de viață care sunt posibile doar aici. Pentru mulți dintre cei plecați în „pribegie”, procesul emigrării nu e ușor. Ce s-ar întâmpla dacă temeiurile care îi stau la bază s-ar clătina? Oare? 

Și în rândul celor rămași în țară apar resentimente: ați plecat, deci nu vă pasă. Cu ce drept veniți acum să vă dați cu părerea, să faceți ONG-uri, să faceți politică? Să ne explicați, nouă, care trăim aici, ce e de făcut? Absența voastră e un semn că nu vă pasă. 

Prigoniți sau părăsiți, ne căutăm însă în continuare unii pe alții. Suntem, fiecare, imaginea posibilă a celuilalt, semnul de întrebare care nu poate fi dizolvat într-o concluzie finală: 

Cum ar fi fost dacă… plecam/rămâneam? 

Cum ar fi dacă m-aș întoarce/aș pleca? 

Cine aș fi dacă aș fi altundeva? 

Luxul de a-ți pune întrebări

Am amestecat până acum voit „borcanele”, vorbind despre cei plecați și cei rămași la grămadă, punând laolaltă absolvente de medicină și oameni care trăiesc din venitul minim garantat. Evident, sunt conștientă că e o diferență uriașă între experiențele lor de viață și motivele pentru care, de exemplu, ar pleca din țară. 

Legat de asta, mi se pare foarte edificator felul în care o mare parte a celor care pleacă descriu acest proces: ei spun că pleacă „la muncă”. Nu la făcut cercetare, carieră, întru lărgirea orizonturilor culturale, pentru a cunoaște oameni noi, de dragul aventurii sau pentru a răspunde unor curiozități sau întrebări existențiale. 

Nu. În multe cazuri, se pleacă pur și simplu la făcut bani, cel puțin în primă fază. Bani pentru copiii și părinții din România, pentru casele pe care vor să le construiască în România, pentru mașinile cu care vor veni în România. 

Acceptăm, fără să ne revolte prea tare, destrămarea țesutului social prin fenomenul emigrării, pentru că, în primul rând, munca reproductivă, emoțională și de îngrijire care dispare astfel din societatea noastră era și este oricum invizibilă și nerecunoscută ca atare. Mă refer la implicarea oricăreia dintre noi în propria gospodărie și comunitate – în familie, în viața vecinilor, a prietenilor și cunoștințelor – structuri sociale vitale, de care depinde mai ales supraviețuirea copiilor și persoanelor vârstnice. Acest tip de muncă, deși este esențială, nu umflă pe loc PIB-ul – spre deosebire de cotizațiile financiare ale diasporei, care ne cârpesc economia în colaps (cum altfel poate fi numită o economie unde pensii și salarii din care nu se poate trăi de fapt sunt acceptate ca normale?). 

Unul dintre miturile preferate ale ultimilor 30 de ani, cel al investitorilor străini salvatori, s-a dovedit a fi cam umflat cu pompa, așa că românii s-au dat de trei ori peste cap și s-au transformat în surse proprii de finanțare externă. 

Diaspora este, oficial, cel mai important investitor străin al României. Doar în 2019, a trimis în țară echivalentul a 3% din PIB, în creștere cu 1% față de anul precedent. Iar acești investitori nu trimit bani ca să scoată mai mult profit, nu dau bani de dragul banilor. Își rup viața în două ca să peticească lipsuri materiale severe și să își susțină familiile. 

Între costuri și beneficii

În ultimii ani, între numeroasele studii, articole și bestselleruri despre cum putem să ne îmbunătățim viața, a apărut și un „trend” al redescoperirii importanței relațiilor interpersonale și sentimentului de apartenență. Practic, sunt traduse în cheie utilitaristă și individualistă „beneficiile” socializării, empatiei și apropierii dintre oameni. 

Cei care au relații stabile, în care își pot deschide sufletul și vărsa năduful periodic, ni se spune, au vieți cu până la x% mai lungi decât restul. Simplul fapt de a lua în brațe un prieten îți scade colesterolul cu y%. Zece secunde de râs cu lacrimi, la o glumă pe care o înțelegi doar tu și încă trei persoane de pe această planetă, reduce riscul de atac de cord cu z%!

Din păcate, nu cred că s-a mers mai departe cu aceste studii, pentru a măsura în ce fel îți e afectată sănătatea dacă emigrezi într-o țară unde nu poți nici măcar să explici de una singură unei doctorițe sau unei farmaciste ce te doare, pentru că nu cunoști limba. Unde (deseori) nu te așteaptă familia și prietenii, ci doar colegii și colegele de muncă. Unde nimeni nu știe versurile cântecului tău preferat, pentru că nu l-au ascultat niciodată și chiar dacă l-ar asculta, nu l-ar înțelege.

În urmă cu câțiva ani, pe o plajă din Italia, am intrat în vorbă cu o româncă stabilită acolo tocmai pentru că a început să fredoneze melodia ei preferată, în română. Era o melodie tristă, dar povestea vieții ei mi-a spus-o pe un ton vesel, punctând faptul că are un job sigur, copil la facultate și valurile mării la doi pași. Se gândea totuși să se întoarcă în România, la pensie, dar era foarte nehotărâtă.

„Știi, mi-a spus zâmbind, aici în Italia, sunt mereu <<românca>>. Iar în România sunt <<italianca>>. Nici eu nu mai știu cine sunt, de fapt.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s