Promising Young Woman (2020)

by alina soare

Dintre toate impresiile și recenziile pe care le-am citit despre acest film, cele mai interesante, de departe, sunt printre comentariile postate la trailer-ul său oficial de pe Youtube. 

„Un film despre viol care nu menționează cuvântul însuși și nici nu are scene de nuditate. Ador” spune Fotis Petalas. Un rând mai jos, Bojack Horseman amintește „citatul din Margaret Atwood care mă va însoți totdeauna: <<Bărbații se tem că femeile vor râde de ei, femeile se tem că bărbații le vor ucide>>”. 

Iar Beverly Hyland observă că „titlul e o referință la Brock Turner, un student de la universitatea Stanford care a fost condamnat pentru agresiune sexuală în 2016. În ciuda condamnării, unii se refereau la el ca la un <<tânăr promițător>>”. 

Spre deosebire de aceste comentarii, multe dintre recenziile din presa culturală internațională pe care le-am citit au fost dezamăgitoare. Majoritatea pun filmului eticheta „Rape-and-Re­venge“ (viol-și-răzbunare), care cuprinde o întreagă serie de producții, de la Scuip pe mormântul tău, din 1978 și până la Kill Bill (2003) și Death Proof (2007) ale lui Tarantino, care includ astfel de „revanșe”.

Părerea mea e însă că Promising Young Woman (O tânără promițătoare) are altă miză decât peliculele cu care e pusă în aceeași oală. Recunosc că am văzut doar câteva dintre ele, dar suficiente cât să îmi dau seama că descriu gesturi individuale de răzbunare, care, în funcție de felul în care sunt redate, pot fi de-a dreptul dăunătoare și exploatatoare în sine. Promising Young Woman, în schimb, nu e doar despre un caz particular de viol, ci despre o cultură a violului, o societate unde copleșitor de mulți dintre membri (chiar și cei mai „destoinici”) sunt cel puțin complici, dacă nu chiar făptași. 

Nu am mai văzut până acum, în nicio formă, această realitate apăsătoare exprimată atât de clar, atât de terifiant. Mă bucur că valul de mărturii din seria #metoo s-a stratificat în acest film care sapă în țesutul social al clasei de mijloc americane pentru a scoate la iveală, printre melodii pop, brioșe cu cremă roz și romanțe naive de sitcom, o tumoare: cultura violului.

Regizoarea și scenarista Emerald Fennell e cunoscută mai ales ca actriță (pentru rolul Camilla Parker Bowles din The Crown) și ca scenaristă a unui sezon din serialul Killing Eve. Promising Young Woman e primul ei lung metraj, care i-a adus și un (binemeritat) Oscar pentru scenariu. În film, are o apariție de tip cameo, ca vlogăriță care explică cum să te machezi pentru a avea „buze de blow-job”. 

Rolul principal e jucat de Carey Mulligan, care o interpretează pe Cassandra, eroina filmului, fix pe muchia ascuțită a obsesiei (care pe unii îi poate transforma în criminali și pe alții în sfinți), dar aruncând încă priviri căutătoare și doritoare spre o posibilă fericire „mundană”. (Pentru că tot vorbeam despre recenzii dezamăgitoare, într-una dintre ele, din revista Variety, Mulligan e criticată pentru că nu e destul de „hot” pentru rol! Din fericire, actrița a sancționat acest gest, iar revista și-a cerut scuze.)

Cassandra are 30 de ani, locuiește cu părinții, lucrează fără mare tragere de inimă într-o cafenea și își petrece unele nopți prin baruri, testând „bunele intenții” ale bărbaților și descoperind, noapte după noapte după noapte, că în spatele lor se ascunde abuzul. În întunericul cluburilor și al apartamentelor unde interacționează cu „salvatorii” ei, ea rămâne trează, conștientă de discursul lor alunecos, știind ce urmează, dar așteptând din nou și din nou confirmarea – ca profeta Casandra, eroina omonimă din mitologia greacă, care avea darul profeției dar nu era crezută de nimeni. 

O serie de întâmplări o readuc pe Cassie mai aproape de evenimentul șocant care a făcut-o să renunțe la facultatea de medicină, în urmă cu 7 ani, alături de cea mai bună prietenă a ei, iar incursiunile profetice în cultura violului, pe care o vede, reîntrupată în alt „tip de treabă”, noapte de noapte, încep să îi acapareze, încet dar sigur, și ocupațiile diurne. 

De exemplu în persoana decanei facultății de medicină, care nu ia în serios plângerile de abuz sexual pe care le primește din partea studentelor și e chiar îngrijorată că acestea „ar putea distruge carierele unor tineri”. E o observație care amintește, printre altele, de recentul caz Brett Kavanaugh, a cărui carieră nu a fost „distrusă” în acest fel. Decana și alte personaje din film sunt exemple ale complicității femeilor la cultura violului: ea permează toate categoriile și toate straturile societății, de-asta vorbim despre „cultură” și nu doar „tendințe”. Cultura violului e peste tot.

Nu voi divulga cum se încheie acest, film, cred că e o experiență pe care e bine să o ai pe cont propriu. Voi mai spune doar că, fiind o persoană afectată în mod direct și repetat de comportamente ca cele pe care le sancționează, îmi e greu să îl privesc ca pe un simplu „thriller” și să îl judec la rece. 

Deși există faze comice și un efect de catharsis, subiectul abordat e prea important și personal, pentru mine, ca să văd filmul ca altceva decât un comentariu social, foarte bine făcut, despre o cultură a violului în care încă trăim. 

Filmul se termină, dar când ieși din sala de cinematograf, începe din nou.