Ziua în care îmbrățișez copilul bătut din mine

În urmă cu câteva luni, un prieten bun mi-a spus că și-a amintit într-un anumit context de „articolul meu despre violența domestică”, iar eu nu înțelegeam la ce se referă. A fost nevoit să îmi dea mai multe detalii ca să realizez că e vorba despre un text pe care l-am scris în urmă cu 4 ani, la moartea bunicii mele. 

Articolul menționează, într-adevăr, violența din familia mea (cum ar fi că tata „bătea la noi ca la fasole”), dar mi-am dat seama, când am auzit descrierea lui Cristi, că am vorbit atunci despre ea ca despre o știre pe care o vezi la televizor, ceva de care te detașezi și chiar poți să faci mișto. 

Cuvintele lui au fost ca o pietricică foarte mică aruncată peste un munte de bolovani care începe apoi să vibreze și amenință să se prăvălească peste tine. Instinctul meu a fost mereu să fug de muntele ăsta de bolovani sau să îl prezint ca pe o atracție turistică: priviți prin ce am trecut eu și totuși m-am descurcat bine în viață! Priviți ce cicatrici am, dar și cât sunt de prezentabilă! Am reușit să ies de aici, de sub pietrele astea ascuțite și grele, așa întreagă și amuzantă! 

Amintirile directe legate de violența asupra mea sunt vagi, le-am reprimat cu siguranță de mult timp. Mai vii și mai dureroase sunt cele în care eram martora unor bătăi luate de fratele meu. Tatăl nostru ne bătea, ne jignea și țipa la noi foarte des, iar mama nu îl oprea, nu ne proteja, îi era și ei frică de el. El era, la urma urmei, capul familiei, chiar dacă unul cam sucit. Avea drept de viață și de moarte asupra noastră. Nici nu mai știu de câte ori am auzit expresia „eu te-am făcut, eu te omor”. De câte ori am auzit glume și vorbe de duh pe tema asta de la adulții din jurul meu. De câte ori glumeam chiar eu cu fratele meu despre asta și ne lăudam unul altuia cu performanțele noastre insurgente, în funcție de felul în care luam bătaie: de la palme la cablul de televizor, care însemna premiul I la rebeliune. 

Vecinii auzeau ce se întâmplă la noi, familia extinsă știa, dar nimeni nu a intervenit vreodată, pentru că astea erau practicile, acele practici ale „familiei tradiționale” despre care nu ne place să vorbim. Știu că tatăl meu a fost bătut la rândul lui crunt de bunicul și că fratele meu era bătut mai mult decât mine, pentru că eu eram fată. 

Când i-am povestit prima oară terapeutei mele despre toate astea, ea m-a privit foarte lung și mi-a spus că să treci prin așa ceva în copilărie e ca și când ai crește în mijlocul unui război. Mi s-a părut exagerat, dar cuvintele ei au rămas cu mine.

La ceva vreme după discuția cu ea am început să citesc cartea ”All About Love”, de bell hooks, care spune negru pe alb că „dragostea și abuzul nu pot coexista. Abuzul și neglijența sunt, prin definiție, opusul grijii și afecțiunii. (…) Pentru cei mai mulți dintre noi e greu să acceptăm o definiție a iubirii care spune că nu am fost niciodată iubiți într-un context în care există abuz”. 

Am plâns foarte mult după ce am citit lucrurile astea și m-au ajutat pentru că vedeam, în sfârșit, violența ca pe un gest aberant, înțelegeam că nu are legătură cu dragostea sau cu grija. Puteam astfel să mă distanțez un pic de sentimentul enorm de vină care m-a însoțit toată viața și care venea din convingerea că eram bătută pentru că meritam, pentru că făcusem ceva greșit! Eu eram de vină, era responsabilitatea mea. 

Iar recent, după ce Cristi mi-a atras atenția asupra suferinței cu care făceam aproape paradă în textul meu de acum patru ani, mi-am dat seama că pe lângă vină îmi mai atârnă de gât și o altă piatră de moară, de care eu credeam, naiv, că pot să scap ignorând-o: rușinea. 

Diferența dintre vină și rușine e că în timp ce prima apare în legătură cu o acțiune sau un factor extern („am făcut cuiva ceva rău”), a doua este un sentiment pe care îl ai despre tine însuți („sunt un om rău”). În cazul meu, straturile de vinovăție rezultate din abuz s-au îngroșat până când am început să mă văd alternativ în oglindă fie ca o războinică invincibilă (care poate oricând să facă mișto de fetița bătută și neajutorată din trecut), fie ca un monstru nedemn de iubire (o persoană greșită, defectă, care merită să fie pedepsită).  

Așa am devenit o femeie „puternică” și independentă, foarte mândră că poate să se descurce singură în orice situație. Și, în același timp, o femeie care acceptă comportamente de abuz, își spune rareori părerea de frică să nu fie respinsă și își petrece cea mai mare parte a timpului încercând să își demonstreze că nu e un monstru, că nu e greșită, că face destul pentru a merita aprecierea și afecțiunea altora.

Simpla conștientizare a unor astfel de realități emoționale ia foarte mult timp, iar forța de a te mișca în afara modelelor comportamentale de supraviețuire pe care le-ai dezvoltat în copilărie e un efort aproape supraomenesc. La început, e ca și când ai încerca să respiri sub apă. Personal, sunt sigură că nu aș fi reușit niciodată să privesc cu adevărat în trecut fără ajutorul unei terapeute și susținerea prietenelor mele. Dar acestea sunt privilegii: am avut bani și timp pentru terapie, iar prietenele mele mi-au dăruit, cu generozitate, afecțiunea și grija lor. 

Ce se întâmplă însă oare cu alți adulți traumatizați de violență, dar mai puțin privilegiați? Unde se duce suferința lor, cine îi ia în brațe, cine îi ascultă, cine are grijă de ei? La ce resorturi apelează pentru a își înghiți furia și durerea, ce văd când se uită în oglindă?

Și ce se întâmplă cu copiii care experimentează chiar acum violența? Ce facem ca să oprim acest flagel, această mutilare? Cine îi aude plângând, cine îi protejează, cine îi mângâie, cine le dă speranță? 

Unde sunt politicile, legile, acțiunile concrete din partea statului? 

Să rupi cercul violenței e o misiune grea, pentru că nu o poți face decât prin eforturi susținute, pe termen lung, investind în educație, sănătate, asistență socială, infrastructură și multe altele. Pentru a opri un singur act de violență trebuie să intervi în fiecare clipă care a dus la producerea lui, nu doar în momentul în care are loc. Asta înseamnă o intervenție sistemică.

Dar hai să fim serioase, știți cam cât de preocupată e actuala guvernare de soarta copiilor? Ludovic Orban tocmai a anunțat, în prag de ziua lor, că nu vor fi mărite alocațiile în acest an, deși pe de altă parte guvernul se fălește cu creșterea economică. Același guvern care tot în perioada asta se fofilează de la publicarea normelor pentru aplicarea Legii Adopției, votată în urmă cu 6 luni. Motivul? ”Cel mai probabil, nu le publică pentru a face un pic de economie la buget. La alt motiv nu ne putem gândi”, spun reprezentanții comunității Declic, care a lansat o acțiune de mobilizare pe această temă

Și știți care sunt consecințele acestei nepăsări? Știți că la modul cel mai serios, suferința fiecărui copil ne afectează pe toți, afectează întreaga comunitate?

Democrația nu e un detergent care o să ne scoată toate petele dacă învățăm să îl folosim și nici o formulă magică. The private is political (personalul e politic), de la feministe citire. Tot ceea ce trăim și învățăm în familie, felul în care suntem tratate și educate se reflectă la nivel macro în întreaga societate, în tipul de cetățeni care învățăm să fim: supuși, anxioși și traumatizați sau încrezători și conștienți de drepturile lor. 

Degeaba avem MiG-uri pe cer și trotinete electrice în marile orașe, dacă copiii de la țară nu au mijloace de transport pentru a ajunge la școală și la doctor. Degeaba avem creștere economică pe hârtie, dacă părinții își abandonează în masă copiii plecând la muncă în străinătate pentru că au de ales între bunăstarea lor emoțională și cea materială (sau chiar supraviețuire). Degeaba avem cursuri de educație financiară și investiții la bursă pentru copii, dacă sunt bătuți și umiliți chiar de către cei care îi au în grijă. Degeaba avem olimpici, dacă sunt crescuți ca niște cai de curse. 

Credeți-mă. Vă spun toate astea cu un sentiment de vină și responsabilitate pe care doar un copil bătut îl poate simți.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s