Revoluția va fi doar televizată

În decembrie 2017, Netflix lansa la scară globală serialul La Casa del Papel (Money Heist în engleză), o producție spaniolă despre un jaf organizat având ca țintă Monetăria Regală a Spaniei. 

90% telenovelă, 9% film de acțiune și 1% manifest politic, filmul conține observații ca cea de mai jos, prin care ”Profesorul” – capul întregii misiuni – își justifică acțiunile:

“În 2011, Banca Centrală Europeană a scos 171 de miliarde din nimic. La fel ca noi, acum. Dar la scară mai mare. Știi unde s-au dus toți banii? La bănci. Din fabrică direct în buzunarele bogaților. A acuzat cineva atunci Banca Centrală Europeană de furt? Nu. I-au spus ”injecție de lichidități”. Și eu fac o injecție de lichidități, dar nu pentru bănci. O fac aici, în economia reală.”

Deși nu i s-a făcut reclamă în niciun fel, Money Heist a devenit, la doar 4 luni de la lansare, cel mai vizionat serial străin de pe Netflix din toate timpurile: o performanță uluitoare, care i-a surprins până și pe producători

Când o ficțiune rupe barierele culturale și aprinde imaginația întregii lumi, e un semnal clar că rezonează cu niște fantezii colective prezente la scară globală. Pentru mine, ingredientul succesului, condimentul care face această producție irezistibilă, e ușor de detectat, pentru că tânjesc și eu după el, îl adulmec și îl urmez pretutindeni unde pare să își facă apariția: spiritul revoluționar. 

Tot căutând și consumând ficțiuni care apelează la dorința noastră de schimbare, m-am obișnuit însă și cu gustul amar al dezamăgirii, atunci când devine evident că în ciuda promisiunii de a oferi o alternativă, ficțiunile în cauză fie ignoră, fie confirmă, pe căi ocolite, status-quo-ul. 

Iar Money Heist nu este, din păcate, o excepție de la acest ”trend”. 

Deși pozează în ”Robin Hood”, ”Profesorul” nu e la urma urmei decât un întreprinzător care caută o scurtătură spre capital. Iar colaboratorii săi sunt niște ”acționari” care își asumă riscuri pentru a face la rândul lor bani. Acțiunea lor nu dinamitează sistemul, dimpotrivă, aspectele revoluționare sunt folosite ca instrumente de marketing: simpatia publicului e un avantaj pentru o grupare aflată în vizorul poliției. 

Cât de ”conectată” e de fapt această narațiune la miturile capitalismului devine evident când protagoniștii dau lovitura și își trăiesc ”povestea de succes”: toți fug departe de societatea pe care o pretind că o ”revoluționează”, unii chiar în ”paradisuri exotice” unde își cumpără insule întregi sau domenii cu servitoare, ca niște oameni de afaceri/colonizatori împliniți. 

”Împlinirea” lor are la bază și alimentează iluzia otrăvită a ”Raiului pe Pământ”, a cărui cheie o primești odată cu teancurile de bani. Adevărul e însă că Paradisul nu mai e de găsit nicăieri pe Pământ, a fost distrus de mult tocmai de către cei care urmează astfel de himere și ocupă spații cu puterea banilor sau a violenței. E de ajuns să citești un pic, ca turistă, despre istoria și realitățile politico-sociale ale tărâmurilor exotice pe unde călătorești sau (pentru cei mai excentrici dintre noi) să stai de vorbă cu localnicii, ca să îți dai seama de asta. 

În concluzie, triumful celor care pretind că au ”hacked”/virusat sistemul capitalist european ne arată că ”virusul” e de fapt un teaser cu reclamă la același capitalism, o șmecherie de marketing care își însușește nonșalant, ca jingle, cântecul rezistenței anti-fasciste din Italia, Bella Ciao

Revoluționarilor din La Casa del Papel nu le pasă de fapt decât de revoluționarea propriului destin. Serialul a capitalizat, la aproape un deceniu de la criza financiară din 2008, tensiunile sociale și impulsurile formatoare care bântuie planeta, reușind un mare succes de piață și un mare eșec imaginativ. 

***

Parasite e o altă peliculă de dată recentă (de data asta un film de lung metraj) care a entuziasmat publicul și criticii de film și a luat Cupa și Campionatul, adică premii Palme d’Or, Golden Globe, BAFTA și Oscaruri. 

Din nou, avem de-a face cu o poveste a revoltei și sabotajului, care a rezonat cu un public larg: filmul a bătut în multe țări noi recorduri de vizionare pentru un film străin, fiind, indubitabil, un ”succes de casă”.

Dacă Snowpiercer, primul film în limba engleză al regizorului Bong Joon-ho, era o alegorie foarte simplificată a luptei de clasă, plasată în universul miniatural-distopic al compartimentelor unui tren, Parasite merge un pas mai departe, analizând mai atent atât dinamicile din interiorul clasei defavorizate (unde ”servitorii” ajung să se omoare între ei), cât și viața bogaților, care apare ca o caricatură, o ”natură moartă”. 

La final, revolta de clasă eșuează, iar deznodământul vine sub forma unui vis, a unei fantezii în care eroul sărac, Ki-woo, își închipuie că a ajuns foarte bogat și a reușit să cumpere casa în care tătăl său este captiv. E o întoarcere la ceea ce Paulo Freire tematiza în Pedagogy of the Oppressed ca ”dorința internalizată a celor oprimați de a lua locul opresorului”: a poseda ce posedă și el, a duce viața lui, a avea puterea lui. 

Faptul că tatăl lui Ki-woo rămâne la finalul filmului captiv în domeniul puterii (în casa celor bogați) arată cât de presante sunt traumele și lipsurile transmise peste generații. Până la urmă, tot ce poate face fiul e să urmeze rețeta capitalistă și să câștige suficienți bani pentru a lua în stăpânire casa exorbitant de scumpă și a își elibera familia din ”subteranul” sărăciei, ilegalității etc. 

Rămânem deci tot la o (posibilă) dezlegare în cheie capitalistă, o înlocuire a unor oameni puternici cu alții, prin acumulare de capital. Atunci când oprimații se limitează la a lua locul celor care îi oprimă, lanțul violenței și exploatării nu este întrerupt, ci replicat, întărit. Așa cum spune și Audre Lorde: ”the master’s tools will never dismantle the master’s house”.

Atât Money Heist cât și Parasite ne arată cât de dificil e de fapt să creăm niște ficțiuni în care ”happy ending-ul”, triumful (evit intenționat cuvântul ”succes”) să nu fie asociat cu capitalul și cu marotele lui. 

Adresând parțial o nevoie stringentă de schimbare sistemică, cele mai populare ficțiuni ”revoluționare” ale vremurilor noastre reformulează de fapt, prin ”soluțiile” pe care le oferă, sloganul lui Margaret Teacher, cea care a pus bazele reformelor neoliberale în Europa: ”there is no alternative”. Nu există alternativă. 

Viața nu bate filmul: despre pandemie ca piață de desfacere 

La începutul anului 2020, întreaga lume intra într-un scenariu de film apocaliptic, pe care din păcate nu puteai să îl ”binge” până la final și nici să îl ignori schimbând canalul: pandemia de Coronavirus, o provocare nemaiîntâlnită în timpurile noastre, care îi forța pe liderii lumii să gândească și să acționeze ”outside the box”, să facă un efort de imaginație pentru a găsi soluțiile cu adevărat potrivite, solidare, globale. 

Un an și jumătate mai târziu, bilanțul e catastrofal. Singura noastră speranță reală pentru ieșirea din criză e vaccinul, dar acesta e distribuit într-un mod care e concomitent inechitabil și iresponsabil.

În timp ce Rusia și China încearcă să își folosească producția de vaccin pentru a își lărgi sfera de influență, puterile vestice au dezvoltat un ”protecționism” de tipul ”Europe first” și ”America first”, prin care nu protejează de fapt cetățenii, ci mai ales industria farmaceutică și principiul profitului cu orice preț. 

De ce spun că nu își protejează cetățenii? Pentru că într-o pandemie la scară globală, nicio țară nu e în siguranță până când toate țările lumii ajung să fie în siguranță. 

Două treimi dintre epidemiologii chestionați într-un sondaj derulat în 28 de țări sunt de părere că avem la dispoziție mai puțin de un an până când vaccinurile de primă generație vor deveni ineficiente în tratarea noilor tulpini. Iar 88% dintre ei au subliniat că lipsa vaccinului în multe țări ale lumii crește probabilitatea apariției unor tulpini rezistente. Cazul recent al Indiei e un exemplu în această direcție care ar trebui să ne îngrijoreze pe toți.

Cu toate astea, liderii noștri vestici preferă să administreze cea mai mare criză medicală din istoria recentă ca pe o afacere. Pentru ei, populația lumii afectată de pandemie nu e decât o piață de desfacere pentru produsele Big Pharma, la care e firesc ca doar cei cu bani să aibă acces. 

Deși serurile vândute acum de companii există în mare parte datorită cercetării finanțate cu bani publici, doar AstraZeneca și Johnson&Johnson au anunțat că își vor oferi produsele la prețul de producător pe durata pandemiei. Și chiar și în cazul lor există fie profit indirect (prețul acțiunilor Johnson&Johnson a crescut cu 7.7% în ultimul an), fie semne de întrebare privind condițiile contractelor de livrare semnate de cele mai multe ori în secret. În plus, chiar și prețul de producție al acestor seruri e pentru foarte multe țări exorbitant.

Pe scurt, cetățenii lumii sunt reduși la statutul de consumatori: dacă provin din țări bogate, care își permit să cumpere vaccinul, îl primesc, pe când cei mai săraci nici nu visează la el. 

Până în prezent, aproape 90% dintre dozele de vaccin anti-Covid au fost administrate în țările mai bogate, iar jumătate au ajuns la cetățenii celor mai bogate țări din lume, care reprezintă doar 16% din populația globului. În această situație macabră, există țări afectate de Coronavirus care nu au primit încă niciun vaccin. 

Dar să privim și partea plină a paharului: dacă își vor respecta comenzile, companiile farmaceutice care produc seruri pentru profit vor câștiga cam 190 de miliarde anul acesta, după cum estimează Bloomberg. Una dintre aceste corporații (Pfizer) își vinde produsul la prețul de 39 de dolari pentru două doze, având o marjă de profit de 80%.

Iar producătorii de medicamente nu sunt singurii care ies ”câștigători” din pandemie. Bursele bubuie, iar averile miliardarilor din întreaga lume au crescut între 18 martie și 31 decembrie 2020 cu 3.9 trilioane de dolari. 

Poate suma asta e un pic prea mare pentru a fi înțeleasă de noi, muritoarele de rând, așa că vă dau un exemplu mai ”modest”: cei mai bogați 10 oameni din lume s-au îmbogățit în aceeași perioadă cu 500 de miliarde, o sumă suficientă pentru a vaccina întreaga populație a lumii și a evita la nivel global căderea în sărăcie din cauza pandemiei.

Iar în timp ce bogații se îmbogățeau peste tot în lume, 3 milioane de oameni au murit, sistemele de sănătate publică au fost date peste cap și aproape 100 de milioane de oameni au ajuns să trăiască în sărăcie lucie. Dacă mai aveam nevoie de încă un exemplu despre cât de decuplat e de fapt capitalul de bunăstarea majorității populației: voila!

Alternativele există, dar sunt ignorate

În ciuda a ceea ce ni se spune, există și soluții la criză complet divorțate de ideea de profit, cum ar fi vaccinul descoperit încă din mai 2020 la Universitatea din Helsinki. Acesta ar fi reprezentat un ”Linux al vaccinurilor” (cum l-a botezat presa), adică o soluție gratuită, cum e și sistemul de operare cu același nume, creat tot de un finlandez. Mai multe despre acest vaccin și despre motivele pentru care nu îl prizăm cu toții acum (e o soluție nazală) puteți citi în acest articol al lui Costi Rogozanu din Libertatea. 

O altă soluție ar fi suspendarea brevetelor pentru vaccinurile anti-Covid. Numeroase organizații și peste 100 de țări susțin acest plan, iar India și Africa de Sud au cerut deja oficial Organizației Mondiale a Comerțului să suspende brevetele acestor vaccinuri. Dar, până în prezent, propunerea a fost blocată de țările bogate și cel mai probabil lucrurile vor rămâne astfel în ciuda tentativei SUA de a sprijini această inițiativă pentru își mai drege un pic imaginea șifonată de super-eroi salvatori ai lumii, mai ales în comparație cu China. 

Și asta pentru că industria farmaceutică e mai puternică ca niciodată și se simte foarte în largul ei stând la masă cu liderii politici ai lumii, de la egal la egal. O dovadă în acest sens e că am avut multiple exemple de-a lungul istoriei în care brevetele au fost suspendate, fără drept de apel, în crize umanitare și medicale, dar acum acesta pare a fi un lucru de neimaginat.

Liderii noștri par incapabili să facă un efort de imaginație și să vină cu soluții care să protejeze oamenii, nu sistemul. 

De la băncile care în 2008 erau ”too big to fail” și până la administrarea unei pandemii globale ca pe o oportunitate de afaceri: ni se repetă, din nou și din nou aceleași minciuni, ni se induce sentimentul că nu suntem capabili, ca umanitate, să ne imaginăm o altă cale, o ieșire sau măcar o breșă în capitalism, chiar dacă ”prețul” pe care îl plătim e autodistrugerea. 

La fel ca autorii celor mai populare ficțiuni revoluționare ale vremurilor noastre, politicienii noștri sunt incapabili să ne ofere o viziune ”originală”, cu adevărat inovatoare. 

Într-adevăr, ”e mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii, decât sfârșitul capitalismului”

***

Ultima actualizare: 31 mai 2021.

Sursa foto: Canva

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s