Portretul unei femei în flăcări

Am avut norocul să dau peste acest film într-o perioadă foarte tulbure, plină de furtuni emoționale și complicată de starea de epuizare specifică vieții în pandemie. În acest context, Portretul unei femei în flăcări a fost pentru mine ca o mini-vacanță reușită din care te întorci regenerată, mai liniștită, cu energie proaspătă… Un mic miracol, despre care simt nevoia să scriu, deși știu că nu o să îl pot ”cuprinde” în cuvinte: are prea multă magie vizuală, așa că vă recomand în primul rând să vedeți minunea cu ochii voștri. 

Filmul ne spune povestea de dragoste dintre pictorița Marianne (Noémie Merlant) și artisocrata Héloïse (Adèle Haenel), care a părăsit recent viața monahală pentru a intra într-o căsnicie aranjată de mama ei. Marianne are misiunea de a realiza în secret portretul lui Héloïse, care urmează să fie livrat viitorului soț ca ultim argument pentru a o lua de nevastă. 

Deși acțiunea se desfășoară pe o insulă izolată din Bretania secolului 18, filmul are un suflu modern. Atmosfera de epocă e redată într-o manieră convingătoare dar minimalistă. Nu suntem captivate de interioarele somptuoase, de costume sau de limbaj, ca în alte producții istorice despre aristocrația franceză. Aici, elementele care ne iau ochii sunt personajele (cu privirile, întrebările, suferințele și dorințele lor) și natura (cu detaliile ei senzoriale: valuri, un foc mocnind, vântul care se năpustește deseori asupra insulei). Camera cuprinde toate aceste detalii cu răbdare, stând deseori pe loc și oferindu-le generoasă spațiu și timp de desfășurare. 

Avem de-a face cu un ”slow burner”, cu o poveste care se înfiripă lent, într-un fel foarte diferit de ritmul blockbusterelor și serialelor de dată recentă care se întrec în a ne convinge să ne încălcăm limitele și să ”binge-uim”, adică să le consumăm nechibzuit de repede. 

În Portretul unei femei în flăcări, intensitatea și suspansul provin mai ales din prezența și interacțiunea personajelor, din profunzimea momentelor și privirilor, și mai puțin din înlănțuirea de întâmplări propriu-zisă. E și motivul pentru care nu pot să descriu această producție ca pe o dramă, deși deznodământul și soarta femeilor din acele vremuri ar îndreptăți această etichetă. Filmul e mai degrabă un manifest, pentru că reușește să deschidă o nouă dimensiune, o nouă realitate, dincolo de cea patriarhală. Regizioarea și scenarista Céline Sciamma a și declarat de fapt că și-a propus să realizeze prin Portretul unei femei în flăcări ”un manifest al female gaze”, al perspectivei feminine în cinematografie. 

Filmul pare să ne întrebe: ce se întâmplă când doi oameni se întâlnesc și se apropie unul de altul? Iar răspunsul ne duce dincolo de matricea patriarhală în care trăim de atâta timp, pentru că ne face să ne gândim la alte lucruri decât: cine cucerește, cine părăsește, cât durează relația, cine e muza și cine e geniul? Jocurile de putere și posesivitatea nu au loc aici. Ceea ce umple ecranul e dorința sinceră a celor două de a se cunoaște și apropia. 

Când Héloïse vede primul portret pe care Marianne i-l face, reacția ei e una de dezamăgire. Marianne a respectat convențiile epocii, ”regulile artei”, dar rezultatul e lipsit de viață, de ”prezență”. ”Înțeleg de ce portretul nu se apropie de imaginea mea”, spune ea, ”dar mă întristează că nu se apropie nici de a ta”. 

Observația lui Héloïse scoate în evidență faptul că artista și muza sunt prezente în proporții egale în opera de artă, pentru cine are ochi să vadă. Cunoașterea și învățarea merg în ambele direcții atunci când nu sunt blocate sau deformate, atunci când una dintre părți nu pretinde că se află pe o poziție ”superioară”. 

”Egalitatea e un sentiment plăcut” spune Marianne la ceva timp după acest dialog, în timp ce o pictează din nou pe Héloïse . 

Egalitatea și suroritatea răsuflă și din relația celor două cu slujnica Sophie (Luàna Bajrami), pe care o vor ajuta să avorteze, cu metodele specifice epocii. E un detur bine-venit în zona realismului social și o nouă exprimare a ”female gaze”, care, așa cum vedem, poate explora și cuprinde orice spații sociale.

O altă întrebare la care filmul oferă un răspuns foarte îmbucurător pentru mine este: cum ne putem raporta la epocile istorice în care femeile au fost oprimate, redând discriminarea și suferința, realitățile acelor vremuri, dar într-un fel constructiv? 

Portretul unei femei în flăcări reușește să facă asta prezentându-ne o poveste de dragoste autentică, o insulă de iubire și egalitate creată de două femei într-o lume plină de discriminare. Ca și bucata de muzică de la final și portretul lui Héloïse pe care Marianne îl descoperă întâmplător într-o galerie, pelicula ne dovedește că o operă de artă poate să transporte și altceva decât spiritul epocii: poate, de exemplu, să deschidă noi drumuri și să le facă accesibile pentru cât mai multă lume, care descoperă astfel noi înțelesuri ale dorinței, iubirii și… privirii. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s