The Bridge/Bron/Broen #1

În vremurile mitice în care 20 de bărbați și o femeie se uneau și formau guvernul Câțu, ridicând oficial misoginia din politica românească la cote alarmante, am decis să mă uit în scopuri vindecător-escapiste la serialul danez Borgen (pe care l-am și recenzat aici), în care o politiciană foarte talentată ajunge prim-ministra Danemarcei. 

După 30 de ore de daneză (curs intensiv cu câteva episoade pe zi), mi-am dat seama că îmi place nordul cinematografic al Europei, așa că m-am hotărât să mai explorez un pic zona. Și cum de la dramă politică la dramă polițistă e doar un pas, respectiv un click pe Netflix, am ”testat” recent și câteva seriale ”nordic noir”, în speranța că voi avea parte de surprize la fel de plăcute ca Borgen

Am început cu The Killing, una dintre cele mai cunoscute producții de gen, dar pe care am fost nevoită să o abandonez după câteva episoade, oripilată de felul în care reprezintă corpurile femeilor și actele de abuz asupra lor: ca ”momeli” și strategii de creștere a suspansului, în ipostaze nude și pasive, agresate, mutilate. ”Dezvăluirile” din serial sunt deseori dezveliri la propriu ale acestor corpuri. Am avut încă de la prima scenă – în care ajungem să vedem, din motive absolut inexplicabile, fundul respectabilei inspectoare Lund – o presimțire că o să am de-a face cu așa ceva… pe scurt, beah.  

După câteva săptămâni de recuperare, m-am gândit totuși că poate nu e nordicul noir atât de negru și am decis să dau o șansă serialului The Bridge (Broen/Bron), o co-producție danezo-suedeză care a debutat în 2011. 

Și bine am făcut! Pentru că The Bridge nu e doar un serial polițist excelent, cu răsturnări de situație credibile și pline de suspans, substrat politico-social solid și interpretare de nota 10, ci și unul care inovează de-a dreptul în ce privește rolurile de gen, prezentând personaje atipice sau în răspăr cu stereotipurile și luând sub lupă aspecte toxice ale masculinității. Pe scurt, o bijuterie de film, care dă dependență (deși sunt o spectatoare cât de cât cumpătată de obicei, m-am uitat la cele 10 episoade ale primului sezon în 2 zile).

În primul episod, cadavrul unei femei este descoperit pe podul Øresund, care leagă Suedia și Danemarca, adică Malmö de Copenhaga. Iar pentru că acesta e plasat fix pe linia de graniță, cazul urmează a fi investigat de o echipă mixtă, formată din detectiva suedeză Saga Noren și colegul ei danez Martin Rohde. 

Pe parcursul primului sezon aceștia încearcă din răsputeri să îi ia urma ”Teroristului Adevărului”, criminalul în serie care știe să atragă atenția presei și a opiniei publice și își prezintă faptele ca pe niște semnale de alarmă privind nedreptățile din societate. 

Faptul că, așa cum ni se dă de înțeles, o parte a publicului e fascinată și simpatizează cu acest ucigaș e una dintre cele mai întunecate nuanțe de ”nordic noir” din film, care nu are cum să nu te pună pe gânduri. Când o societate pierde speranța că problemele ei vor fi ascultate și remediate de cei aflați în poziții de putere, un criminal își poate aroga statutul de instanță morală. De la atentatele lui Anders Breivik (comise în perioada în care se lansa primul sezon din The Bridge) și până la foarte diversele și sinistrele mișcări populiste și extremiste care au luat amploare în ultimul deceniu, avem peste tot exemple care ar trebui să ne impulsioneze să adresăm problemele societății înainte ca disperarea și neîncrederea să producă fisuri ireparabile. O nevoie cu atât mai stringentă acum, când o pandemie globală adâncește inegalitățile și înmulțește nevoile. 

Un alt merit al serialului e că ia sub lupă medii foarte diferite – de la moguli imobiliari la oameni ai străzii – și nu se dă în lături de la a numi și arăta nedreptatea din societate, dependențele și problemele sistemice. Ni se prezintă astfel un tip de ”unitate europeană” la care ne gândim mai rar și pe care UE cu siguranță nu a inclus-o în vreun clip de promovare: unitatea în sărăcie, în discriminare, în vulnerabilitate. Malmö și Copenhaga, aceste orașe desprinse din mitul ”Nordului european progresist”, ne sunt prezentate în The Bridge într-un fel mai realist, adică plin de umbre, de zbatere, de lupte pentru supraviețuire, mai aproape de viața reală, organică a unor orașe mari, în care conviețuiesc, pe un perimetru restrâns, toate clasele sociale, nu doar cele care dau bine în reclame.

Absolut remarcabil e și felul în care personajele îmbogățesc povestea nu doar prin munca lor și cursa nebună pentru a îl prinde pe criminal, ci prin aspecte ale vieții private. E la fel de firesc să îi urmărim pe cei doi detectivi alergând după un suspect pe cât e să îi vedem la casele lor, după program, pregătind cina – fie că e o oală mare pentru 6 guri flămânde (în cazul lui Martin) sau un senviș încălzit la microunde (cum preferă Saga). 

Încă de la primele scene, personalitățile și viețile celor doi ne intrigă cel puțin la fel de mult ca investigația, cu atât mai mult cu cât sunt construite în contrast. 

Martin e un tip afabil, cu o prezență plăcută și atenție sporită pentru interlocutorii săi, genul care cumpără din proprie inițiativă flori din partea echipei de ziua unei colege. Aflăm încă din primul episod că tocmai și-a făcut vasectomie, pentru că are deja destui copii din mai multe căsnicii, iar pe parcurs vom descoperi și alte fațete ale masculinității lui, care îi vor îmbogăți portretul și vor da o nouă intensitate poveștii. 

În general, filmul urmărește tema masculinității în derivă, iar crimele se dovedesc și ele a avea ca sursă o infuzie toxică de machism. E un cocktail mortal în care Saga devine elementul ordonator: ca și în duetul cu Martin, ea este partea rațională, directă, pragmatică, cea care nu scapă niciodată din ochi obiectivul final. E o apariție extrem de benefică, aș zice chiar vindecătoare, pentru că înfățișează o femeie într-o ipostază opusă rolului de gen cu care suntem obișnuite. În multe recenzii am găsit mențiunea că Saga ar avea o formă de sindrom Aspenger, dar acest detaliu e o pură speculație, nefiind menționat în film sau de către producători. Iar ăsta mi se pare un lucru foarte bun, pentru că o etichetare de acest fel ar fi o mare pierdere. Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. În cazul ei, un personaj bine construit face cât mii de cuvinte, iar o etichetă ar reduce din bucuriile imaginației. 

Saga aduce mereu un element de surpriză, dar are și credibilitate și o naturalețe care te cuceresc – pe scurt, e o figură inovatoare. Văzând o astfel de prezență feminină – care e în răspăr cu ceea ce vedem de obicei pe ecrane – ajungi să pui sub semnul întrebării comportamentele pe care le-ai internalizat, ca femeie (să te gândești constant la ceilalți, să fii o prezență comodă și plăcută, ”diplomată”, să zâmbești încontinuu etc). 

Pot să afirm cu siguranță că acest film construiește un pod între rolurile de gen, permițându-ne să ne deplasăm între ele, să le vedem și din exterior, performate în alt fel sau pur și simplu să ne distanțăm de ele – cu aceeași determinare cu care Saga spune mereu adevărul, chiar dacă e ”nelalocul lui”. 

Pe lângă podul între rolurile de gen, serialul trasează și unul între națiuni (există multe detalii care sunt convinsă că scapă unor spectatoare care nu vorbesc nativ suedeză sau daneză și nu cunosc stereotipurile care circulă ”între vecini”). Iar succesul său e dovedit și de faptul că a fost replicat prin numeroase producții în alte limbi/contexte geografice: între Malaysia și Singapore, Estonia și Rusia, SUA și Mexic, Marea Britanie și Franța (The Tunnel) etc. 

Vă încurajez totuși să vizionați varianta originală, pentru că nu știu când o să avem și noi o versiune peste Prut 🙂

Sursa foto: ZDF

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s