Despre depresie în capitalism, bullshit jobs și vitamine

În urmă cu câțiva ani, după o ședință despre obiectivele financiare ale echipei noastre pe termen lung și scurt, odată ajunsă acasă am deschis aplicația Excel și am făcut o analiză similară (inclusiv cu grafice) despre obiectivele mele personale. 

Am trasat fără remușcări linii roșii peste punctele critice (viață socială, romantică, perspectiva de a avea un copil) și am ales niște tuburi babane care să ilustreze situația materială care era cât de cât pe un trend ascendent. La sfârșit, am avut un sentiment de mulțumire: totul era măsurabil, clasificabil, predictibil. Planul de acțiune implica, printre altele, un ”date” la două săptămâni (ușor de ”implementat” cu aplicații gen Tinder și OKCupid), mai mult sport (unde îmi monitorizam activitatea cu Strava), ședințe de meditație (cu Headspace) și mai multe întâlniri cu prietenele, pentru care am și creat rapid câteva evenimente pe Facebook.

Iată că pomul lăudat al digitalizării, abordat cu strategia corporatistă potrivită, urma să dea roade și în viața mea personală: aveam la dispoziție instrumente bine calibrate pentru a îmi optimiza rezultatele. Am creat, imediat, și un ”reminder” lunar în calendar care să îmi amintească să verific constant progresele făcute. 

Câteva luni mai târziu, în loc să ating culmile eficienței și optimizării, am ajuns în pragul unui burnout, al cărui rezultat imediat a fost că nu mai puteam să lucrez cu calendarul digital sau să fac liste. 

De fiecare dată când deschideam aplicația cu pătrățelele imaculate din dreptul fiecărei zile și încercam să introduc ceva, stomacul începea să mă doară și simțeam un nod în gât. Reacțiile apăreau chiar și la întocmirea unei simple liste de cumpărături, motiv pentru care am început să desenez lucrurile de care am nevoie cu un creion pe o foaie de hârtie. Doar așa puteam liniști un pic apele tulburi de la presiunea timpului și optimizării. 

M-am gândit mult timp la cauzele acestei ”căderi” (cum îi spune familia mea), dar pe care eu o numesc ”trezire”, pentru că o văd ca pe un brânci dat de propriul meu corp pentru a mă scoate (cel puțin pentru o vreme) de pe „roata de hamster” unde dădeam în neștire din piciorușe. 

Eram o ”rotiță” supusă și harnică din sistem, până când, la un moment dat, depresia m-a luat de mână și m-a țintuit pe loc. 

Conform statisticilor, în România o persoană din zece suferă de depresie, iar procentul este mai ridicat în cazul anumitor categorii de vârstă. În Germania, țara în care trăiesc în prezent, o persoană din 5 prezintă cel puțin un episod depresiv de-a lungul vieții.  

În ciuda acestor cifre și a altor statistici care arată că depresia a devenit cea mai frecventă problemă de sănătate mintală la nivel de comunitate, există puține abordări care plasează acest fenomen în contextul istoric și economic actual și care duc discuția la nivel colectiv. 

Deși îmi trecuseră pe la ureche niște reportaje răzlețe din presă despre cum depresia a ajuns ”boala secolului”, sentimentul meu dominant în timp ce treceam prin ea a fost că ține exclusiv de parcursul și destinul meu individual. Acest sentiment era reflectat atât de personalul medical cu care am venit în contact, cât și de strategiile de ”recuperare” recomandate. Iar majoritatea cărților de self-help și literatura de specialitate la care am apelat mergeau pe aceeași idee.

Ceva ani și lecturi mai târziu, mă întreb însă dacă valul de depresii care ne ia pe sus societățile (cu atât mai puternic acum în timpul pandemiei) nu e legat și de (auto)exploatarea și alienarea tipice capitalismului? Nu a venit oare momentul să ducem o luptă colectivă împotriva depresiei și a condițiilor ei? 

Mark Fisher, autorul cărții ”Realism capitalist”, e unul dintre cei care fac o legătură directă între problemele de sănătate mintală și capitalism. Suferind chiar el de depresie, Fisher a scris pe larg despre experiența lui personală, dar și despre ”privatizarea stresului” și ”depolitizarea problemelor de sănătate mentală” în timpurile noastre. 

”Realismul capitalist” poate fi rezumat cel mai bine, conform autorului lui, cu următorul citat, atribuit atât lui Fredric Jameson cât și lui Slavoj Žižek: ”e mai ușor să îți imaginezi sfârșitul lumii, decât sfârșitul capitalismului”. 

E vorba deci despre concepția dominantă conform căreia capitalismul este singurul sistem economic viabil, pentru care nu există nicio alternativă imaginabilă. Teza lui Fisher este că această convingere a devenit o ”stare omniprezentă” care afectează cunoașterea, productivitatea, activitatea economico-politică, pe scurt, tot: 

”Realismul capitalist, așa cum îl înțeleg eu, nu poate fi redus la o artă sau la modul cvasipropagandistic în care funcționează publicitatea. E mai degrabă o stare omniprezentă care condiționează nu doar producția de cultură, ci și reglementarea muncii și educației și acționează ca un fel de barieră invizibilă care constrânge gândirea și acțiunea.”

Există însă niște breșe în ”realitatea” capitalistă, prin care îi putem dovedi artificialitatea și toxicitatea: criza climatică și cea a sănătății mintale sunt două exemple în acest sens, două urmări directe ale teoriei și practicii capitaliste. 

Amintind studiile din anii ‘60 și ‘70 ale unor autori ca Foucault și Deleuze, care au ajuns la concluzia că nebunia nu e o categorie naturală, ci una construită politic, Fisher observă că:

”Realismul capitalist insistă în a trata sănătatea mintală ca și când aceasta ar fi un dat natural, ca vremea (și putem observa că de fapt nici vremea nu mai e un fapt natural, ci un efect politico-economic). (…) 

Avem nevoie de o politizare a celor mai răspândite probleme de sănătate mintală. Răspândirea lor fără precedent e de fapt miza: în Marea Britanie, depresia e condiția cel mai des tratată de Direcția de Sănătate Publică. (…) 

E important să reformulăm problema stresului și extenuării în societățile capitaliste. În loc să considerăm că e de datoria indivizilor să își rezolve suferințele psihologice, deci în loc să acceptăm privatizarea la scară largă a stresului din ultimii 30 de ani, ar fi cazul să ne întrebăm: cum de a devenit acceptabil ca atât de mulți oameni, mai ales oameni tineri, să aibă probleme de sănătate mintală? Flagelul sănătății mintale din societățile capitaliste sugerează că, în loc să fie un sistem funcțional, capitalismul este inerent disfuncțional, iar prețul păstrării aparențelor este unul foarte mare.

Vreau să închei în aceeași notă în care am început, și anume în cheie personală, menționând câteva aspecte ale gândirii de tip capitalist care m-au afectat cel mai mult în ultima decadă. 

Pe primul loc vine presiunea uriașă de a fi “performantă”, pe care o resimt în aproape tot ce fac și pe care o văd reflectată și în viețile prietenelor mele, chiar și în activitățile de ”relaxare”: plimbarea de duminică dimineață a devenit pregătire de maraton, iar ieșirea la o cafea nu e completă până nu apare pe social media și primește 150 de like-uri. 

Dacă nu mă credeți, priviți această reclamă care ne arată că e ”normal” să vrei ”tot”: sport, familie, job, prietenii, iubire… TOT! Și că totul trebuie să fie “de performanță”, inclusiv orele de mișcare în aer liber. De job ce să mai zic, fix ca în fanteziile guvernului Câțu! 

Să nu care cumva să fii neperformantă în capitalism că ți-ai tăiat craca de sub picioare și nu te mai ajută nicio vitamină! Trebuie să fii competitivă, să produci și, ca femeie, să mai și reproduci. 

Bonus: toată responsabilitatea e pe umerii tăi, indiferent ce start ai în viață: în sărăcie lucie sau nu. Fetișul capitalist pentru modelul ”from rags to riches” (adică de la Abibas la Gucci) le ia mințile multora care pur și simplu nu își dau seama că e o minciună sfruntată.

Iar într-un mediu economic care mizează pe creștere constantă, pe profit din ce în ce mai mare de la an la an, presiunea crește și ea, orele de muncă se înmulțesc, responsabilitatea și stresul te copleșesc. Am avut mult timp joburi ”bune”, dar prețul pe care l-am plătit pentru ele a fost enorm, pentru că îmi confiscau aproape întreaga ființă: timpul, energia, emoțiile, visele. 

În plus, dacă emigrezi, ca și mine, ca ”forță de muncă” spre alte zări, plătești și în alte feluri: prin desprinderea din țesutul social în care ai crescut, adică prin dezrădăcinare și înstrăinare, cu toate urmările psihologice care survin de aici – pentru cei care pleacă și pentru cei care rămân. 

În timpul ăsta, marea revoluție digitală e de fapt marea revoluție a profitului digital. 

Automatizarea, ritmul rapid de schimbare și ”optimizare” a proceselor muncii în mai toate domeniile, invazia algoritmilor în toate sectoarele vieții – toate acestea au, cu siguranță, un efect asupra felului în care ne raportăm la propria noastră persoană și ”performanță”. 

E ceva ce am resimțit din ce în ce mai acut în ultimii ani. În comparație cu aceste minuni tehnologice, forța mea fizică, mentală și psihică pălește atunci când e măsurată în balanța profitului. Simt că sunt, ca resursă umană, din ce în ce mai puțin valoroasă, că am mereu lucruri noi de învățat și trebuie să mă adaptez încontinuu la un mediu ostil și care nu ține cont de posibilitățile, ritmurile și limitele mele.

Să nu mai spun că toată această digitalizare și automatizare ar fi trebuit, cică, să fie în folosul oamenilor. În 1930, economistul John Maynard Keynes prezicea că până la sfârșitul secolului, tehnologia va avansa suficient pentru ca state ca SUA sau Marea Britanie să reducă săptămâna de lucru la 15 ore. Ce se întâmplă în schimb? Muncim toți și toate pe brânci, într-o stare de nesiguranță și anxietate mai mari ca niciodată.

Iar muncile pe care le facem sunt și ele pervertite de acest sistem. 

Unele sunt plătite mizerabil și nerecunoscute ca atare, cum e cazul mai tuturor celor care fac ”muncă esențială” (adică ”systemrelevant”, cum se zice în germană). Mă refer la asistente, îngrijitoare, profesoare, educatoare, personal de curățenie, lucrătoare din transport, comerț și alte angajate care fac o muncă extrem de solicitantă și prost plătită, atât în România cât și în Germania. 

Tot în categoria ”esențialelor” se încadrează și munca domestică și de îngrijire a copiilor și bătrânilor prestată de cele mai multe ori gratis de femei, invizibilă și nerecunoscută ca atare.

În același timp, multe dintre joburile ”sigure” și bine plătite sunt niște ”bullshit jobs”, un termen devenit celebru după ce David Graeber l-a descris într-un articol viral din anul 2013. Pe scurt, bullshit jobs sunt acele joburi despre care știi că dacă ar dispărea complet de mâine, lumea ar rămâne neschimbată sau chiar ar deveni mai bună. Acele joburi pe care le faci doar pentru bani și în care de multe ori îți ratezi, ignori sau îngropi potențialul de a face ceva mai folositor umanității. 

Pe când lucram la un astfel de bullshit job, o colegă s-a întors la muncă după câteva luni de burnout și și-a lipit pe birou următorul citat din Elon Musk, în văzul tuturor:

“The brightest minds of my generation are thinking about how to make people click ads” 

(”Cele mai sclipitoare minți din generația mea se gândesc cum să convingă oamenii să dea click pe reclame.”)

Eu aveam deja, de ceva vreme, propria mea memă inspirațională pe birou, care din păcate nu a reușit să mă păzească de burnoutul care mă aștepta după colț:

”Când munca te copleșește, amintește-ți că o să mori.”

Într-adevăr, e mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii – adică al propriei lumi – decât sfârșitul capitalismului. 

Dacă treci prin momente dificile poți suna oricând (24/7) și gratuit la linia verde antidepresie 0800 0800 20, pentru a primi ajutor și consiliere. Iar la numărul 0374.456.420, tot gratuit și non-stop, vei găsi un Help-Line anti-anxietate. Mai multe informații online despre aceste programe și altele asemănătoare poți găsi aici


Ca lecturi viitoare, recomand nu doar cartea lui Mark Fisher (din care am citat în articol), ci și alte texte românești pe acest subiect, cum ar fi eseul Mariei Sgârcitu din CUTRA sau minunata zină MADZINE, pe care o puteți descărca și citi gratuit aici. MADZINE este una dintre inițativele Mad Pride România, despre care puteți afla mai multe aici.

 

Sursa foto: Canva

Caricatură: Christiane Pfohlmann

Memă/Listă de simptome pentru capitalismul internalizat: Internet, sursă necunoscută

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s