Originea iubirii (roman grafic) de Liv Strömquist

Nu am mai râs de mult atât de mult cât am râs citind Originea iubirii (în germană Der Ursprung der Liebe), un roman grafic în care desenatoarea și politoloaga Liv Strömquist îmbină lucrurile la care se pricepe cel mai bine. Pentru că evident, the private is political: ceea ce numim ”iubire” e, așa cum observa și Silvia Federici, un construct care nu face altceva decât să perpetueze structura patriarhală în care trăim. Originea iubirii e nici mai mult nici mai puțin decât o analiză socio-politică a iubirii, extrem de ancorată în realitate (cu eroine ca Britney Spears, Withney Houston și starlete ale televiziunii suedeze), care are meritul de a prezenta într-un fel accesibil și amuzant niște lucruri dezbătute până acum preponderent la nivel academic.

Liv Strömquist pornește de la niște povești cunoscute de mai toată lumea (din opere de ficțiune sau din viețile celebrităților) și scoate în evidență tipare comportamentale pe care le luăm de ”bune”, cu tot cu absurdul lor. La bază e un joc de putere, în care femeile au de cele mai multe ori poziția subordonată. 

Educate să se simtă împlinite și validate în relații, femeile devin foarte preocupate de acest aspect al vieții lor, mai ales când e vorba de relațiile romantice și ajung să preia fără să crâcnească sarcini grele, responsabilități și muncă de îngrijire, să se ocupe de confortul emoțional al bărbaților etc. Pe scurt, dăruiesc foarte mult și sunt mereu stresate să nu deranjeze pe cineva, să nu rănească emoțiile cuiva. 

Iar modelul propagat în presă, cultură și prin tradiții și educație este al femeii-mamă atât față de bărbat cât și față de copii, o persoană altruistă care are grijă de ceilalți, îi ajută etc.

În contrast cu rolul feminin axat pe dăruire de sine și centrat pe relațiile cu ceilalți, modelul masculin e unul al independenței, construit în opoziție. Chiar și când trăiesc în relații de lungă durată, bărbații au deseori un comportament de respingere a intimității și stabilității, pun accent pe ”libertate”, evită intimitatea, discuțiile despre emoții. 

E un model pretutindeni prezent: bărbatul care se plânge că soția/prietena îl sufocă cu atenție și dorință de intimitate, care o tachinează cu poziția lui de copil neastâmpărat, pentru care serile romantice și momentele de apropiere emoțională sunt zone de compromis. Deși afișează un comportament de evitare a intimității și afecțiunii, bărbații de acest fel profită din plin de atenția femeilor din viața lor. Grija și sprijinul lor îi ajută să își realizeze proiectele externe: să avanseze la job (în timp ce soția se ocupă de viața socială, casnică, îi dă sfaturi etc), să își dezvolte interesele (politică, diverse hobby-uri, să scrie pe wikipedia articolele despre avort și drepturile femeii etc) și chiar să aibă disponibilitate mentală și fizică pentru aventuri extramaritale 😉

Autoarea descrie foarte bine și sursa istorică a acestui model absurd. În urmă cu vreo două secole, o dată cu trecere la epoca industrială, munca femeilor s-a devalorizat, pentru că multe familii au părăsit zona agrară, mutându-se la oraș, unde de obicei doar bărbații lucrau. Femeile nu mai erau valorizate pentru munca lor în gospodărie, așa că au ajuns să fie reduse la rolul lor sexual-reproductiv. 

Dacă înainte de 1850 marea majoritate a căsătoriilor erau aranjate de familii și dragostea și sexul nu aveau importanța de acum în relațiile dintre soți, după 1850 a apărut moda dragostei romantice și s-a deschis practic ”piața” iubirii: un loc unde femeile au avut din start un rol subordonat, pentru că le lipseau mijloacele de subzistență. Bărbații erau ”capul” familiei și finanțatorii principali, femeile erau ”întreținute”. 

Cum criteriul cel nou de alegere a partenerei (dragostea romantică) se contopea în cele mai multe cazuri cu dorința fizică, accentul a început să fie pus din ce în ce mai mult pe virginitate și proprietate sexuală. Așa a apărut obsesia pentru fidelitate, liantul principal al relațiilor monogame. În timp, aspectul mercantil al ”pieței dragostei” a devenit din ce în ce mai pregnant în societățile capitaliste, unde (de la Habermas citire) și relațiile dintre oameni au început să fie consumate ca niște produse (iar în ultima vreme aplicațiile de dating au accelerat și mai mult această dinamică).

Meritul principal al cărții e că scoate în evidență ridicolul tiparelor romantice în care credem și mai ales dezavantajele pe care le aduc femeilor. Rolul de gen atribuit în mod tradițional acestora este în cel mai bun caz absurd și în cel mai rău caz distructiv. E o realitate foarte apăsătoare și dureroasă, pe care autoarea reușește să o descrie cu un umor molipsitor și isteț. Cartea ei te prinde, te trezește la realitate, îți dă o cană de apă rece să îți torni în creștet și să te zburlești un pic de necaz, dar și un praf magic de râs și voie bună.

Sunt o mare admiratoare a celor care reușesc să ”traducă” limbajul academic al studiilor de gen în ceva accesibil tuturor, cu exemple pe care toată lumea le știe. Și e reconfortant să vezi cât de mult se poate râde pe seama patriarhatului, pentru că absurdul de situație zace deseori netulburat în realitatea care ne înconjoară. Puține voci îl chestionează în felul plin de sclipici, veselie dar și determinare cu care scrie și desenează Liv Strömquist. Din păcate, traducerile în română sau engleză se lasă încă așteptate, dar aruncați o privire aici, poate găsiți o versiune accesibilă pentru voi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s