Colectiv

by alina soare

În urmă cu câteva zile, am dat de varianta online și moca a documentarului Colectiv, în arhiva postului german MDR. Cum linkul urmează să expire în curând (aviz amatoarelor), l-am trimis cât ai zice copy-paste la cel puțin 10 prietene și prieteni, cu recomandările de rigoare. Spre surprinderea mea, cei mai mulți au reacționat aproape identic: ”Nu mă uit că nu vreau să mă deprim”.

E un paradox că filmul lui Alexander Nanau, care nu face altceva decât să lustruiască la niște figuri de eroi ca să ne insufle o undă de speranță, e întâmpinat cu astfel de reacții. Par a fi niște măsuri de protecție post-traumatică, de evitare a unor subiecte care te covârșesc emoțional.

Am încercat să aflu mai multe despre motivele acestei distanțări în cercul meu de prieteni. Unii dintre ei mi-au spus că pur și simplu nu vor să se expună la rememorarea tragicului incendiu din clubul Colectiv, în condițiile în care țara arde în continuare – ard spitale, locuințe, grădinițe și odată cu ele, zi de zi, și speranța că ”o să ne facem bine”. 

Altele, mai la curent cu subiectul filmului și/sau mai implicate în politică, au invocat dezamăgirea față de ”noul val” de partide politice și lipsa de interes față de un film ”de bulă” a mișcării #rezist. Recunosc că această reputație de film de bulă e destul de meritată, în condițiile în care o jumătate din peliculă e ”dedicată” (la propriu și la figurat) lui Vlad Voiculescu, pe care îl putem vedea ”în exercițiul funcțiunii” de salvator/ministru al Sănătății în guvernul tehnocrat (la acea dată politician independent, Voiculescu s-a alăturat între timp partidului PLUS).

Cred că reacțiile din cercul meu de prieteni rezumă foarte bine ce nu e în regulă cu acest documentar, care e în același timp prea ambițios și prea ”modest” adică limitat, mărginit în perspectiva sa politică.

Ambiția vine de la a lua ca punct de reper tragedia din clubul Colectiv, care este, încă, o traumă a noastră colectivă, a vulnerabilității și a problemelor noastre ca societate, o rană nevindecată și redeschisă de fiecare incendiu și de frica și neîncrederea în care trăim cu toții.

Modestia/mărginirea vine din felul în care documentarul abordează culisele politicii. Portretul foarte favorabil făcut lui Vlad Voiculescu (”grosier-hagiografic”, cum e blagoslovit de Victor Morozov în Dilema Veche) are ca efect reducerea câmpului politic la acele nuanțe care nu stau deloc bine nici documentarelor, nici democrației: alb și negru.

Din fericire însă, pelicula nu se concentrează doar asupra lui Vlad Voiculescu, ci e compusă din două părți și în același timp perspective asupra sistemului medical românesc, surprins în stadiul său post-Colectiv. Prima e cea a presei și jurnaliștilor care investighează neregulile grave din sistem (ea acoperă, temporal, prima jumătate a filmului), iar a doua cea din culisele ministrului tehnocrat. 

Cu ajutorul unor ”avertizoare de integritate”/whistleblowers pline de curaj, echipa Gazeta Sporturilor (Mirela Neag, Răzvan Luțac, Cătălin Tolontan) scoate la iveală cazuri cu adevărat cutremurătoare de abuz și corupție din sistemul nostru medical, cel mai cunoscut fiind cel al dezinfectanților diluați de la Hexi Pharma.

Pentru mine, aceasta este partea cea mai valoroasă a filmului, pe care o consider și insuficent explorată. Dacă mandatul lui Voiculescu ar fi fost prezentat în continuare din unghiul presei sau cu ceva mai mult context, acest documentar ar fi avut șanse reale să iasă din ”bulă” și să ajute mai mult la vindecarea noastră colectivă. 

Din păcate, regizorul e prea dornic să îi prezinte pe jurnaliști în ”aceeași barcă” cu Vlad Voiculescu și nu scoate suficient în evidență neutralitatea acestora față de un guvern sau altul și realitățile mai complexe din lumea presei. 

Finalul filmului, de exemplu, nu e marcat doar de pierderea alegerilor în fața PSD și de dezamăgirea lui Vlad Voiculescu, ci și de o serie de amenințări foarte grave la adresa echipei de jurnaliști de la Gazeta Sporturilor, ceea ce lasă impresia că odată cu schimbarea de regim politic și munca lor e mai amenințată/periclitată. Alegerile pierdute sunt puse într-un plan apropiat cu pierderea siguranței și libertății jurnaliștilor.

Într-un interviu pentru Scena9, Tolontan încearcă să dreagă un pic busuiocul #rezist care a devenit aroma principală a filmului, cu câteva comentarii foarte interesante, cum ar fi că în perioada respectivă Gazeta Sporturilor și postul Antena 3 aparțineau, amândouă, familiei Voiculescu. E o informație care nu se potrivește cu logica alb-negru de tip /#rezist vs. Antena 3, dar e importantă tocmai pentru că ne sparge un pic bula și echilibrează poziția jurnaliștilor în raport cu eșichierul politic și mogulii aferenți. Acesta e genul de eroism de care avem nevoie: jurnaliști care își fac meseria indiferent cine e șeful lor și ce interese are.

În același interviu, Tolontan mai menționează că în opinia lui ”nu doar Gabriela Firea are reflexe populiste în acest film, ci și guvernarea tehnocrată a lui Dacian Cioloș” și că ”80% din film e despre incompetența sau minciunile guvernării de dreapta, despre negarea informărilor de la SRI de către președintele Iohannis, chiar dacă în subtext. Nu apare în film, dar adevărul este tot acolo (…)”. 

Altfel spus: după ce meciul s-a încheiat, Tolontan ne mai dă niște pase, doar-doar reușim să ieșim din propriul careu… 

Din păcate, exact genul acesta de detalii, de ”adevăruri” lipsesc. Documentarul nu dezvăluie destule, e prea puțin clar că jurnaliștii se luptă cu guvernul tehnocrat și președintele PNL-ist sau că atunci când o fac ei nu sunt simpli ”pioni” care execută ”directive de partid”, cum reiese din montaj că face reportera Antena 3 când îl încolțește pe Voiculescu cu întrebări despre transplanturile pulmonare.

Aceste aspecte sunt atât de puțin clare încât Iohannis s-a simțit suficient de în largul lui pentru a îi oferi lui Nanau o medalie! Iar Nanau a refuzat-o invocând ca motiv starea critică a culturii…

Nu zic că nu merită un semnal de alarmă cultura, dar cum ar fi fost ca regizorul documentarului ”Colectiv” să accepte o distincție de la președintele care nu și-a asumat informările primite despre dezinfectanți? 

Iar motivația lui Nanau pentru refuzul medaliei e din nou neutră față de câmpul mai minat al politicii, la fel cum documentarul pășește grațios pe lângă anumite bombe și le lasă dezamorsate: cele care ar fi explodat mai răsunător în capul tehnocraților sau, cum am arătat în exemplul de mai sus, al președintelui. Dacă intri cu camera în câmpul politicii nu poți să culegi doar floricele sau informații incomplete dintr-o tabără și să pui cadavrele exclusiv pe seama ”celorlalți”. 

Știu că sunt ”dură la critică”, dar trebuie să spun că o parte din ”duritate” vine mai ales din dezamăgirea că acest documentar nu a reușit să prezinte culisele politicii dintr-un unghi mai echilibrat și să iasă din ”bulă”. O opțiune ar fi fost, poate, ca Nanau să își exprime deschis simpatiile politice și relațiile cu Puterea, cum face regizoarea Petra Costa în The Edge of Democracy (Netflix). În acest documentar, Costa își face foarte clară poziția față de actorii politici pe care îi prezintă (atât a ei cât și a familiei ei). Iar această asumare nu face filmul mai puțin credibil, dimpotrivă, îi conferă autenticitate. 

Cu toate limitările sale, eu mă bucur că acest documentar există și că a încercat să schițeze niște portrete de eroi/ne de care chiar avem nevoie. Regretele vin din faptul că ar fi putut fi mai mult. Și ajunge la mai mulți oameni. 

Avem o nevoie acută de modele de urmat și de speranță.

Sursa Foto: Facebook