Solidaritate socială de croială neoliberală: cârpelile care ne iau ochii

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la doamna Turcan inaugurând fericită o cantină a săracilor deschisă de un lanț de supermarketuri, în timp ce atacă asistații sociali pe toate căile parcă-mi saltă și acum inima de indignare.

Pare că pentru doamna Turcan cea mai bună dintre lumile posibile e cea în care buzunarele private se ocupă de problemele cetățenilor și preiau rolul statului (ideal chiar în forma unei afaceri ”sustenabile”, adică bazate pe profit). E o viziune tipic neoliberală, pe care Guvernul actual nu doar că o îmbrățișează, ci cu care se… contopește în cuget și simțiri. 

Neo… ce?

”Imaginați-vă cum ar fi dacă cetățenii Uniunii Sovietice nu ar fi auzit niciodată de comunism” spune scriitorul britanic George Monbiot încercând să descrie neoliberalismul, adică ideologia dominantă în lumea actuală, dar căreia nimeni nu îi spune pe nume. ”Anonimitatea sa este atât un simptom cât și o sursă a puterii” observă același autor.

Ce este, deci, neoliberalismul? Ei bine, pe scurt, este doctrina care pune competiția la baza tuturor relațiilor interumane. În viziunea neoliberală, mecanismele așa numitei ”pieței libere” sunt considerate a fi superioare planificării, iar orice încercare de a limita competiția e privită ca un afront adus libertății. Statul neoliberal trebuie să fie cât mai ”slab”, de-a dreptul anorexic: impozitele vor fi reduse, serviciile publice privatizate. Pentru că orice eforturi de a crea o societate echitabilă prin intervenția statului sunt malefice și contraproductive: doar ”piața” în infinita ei puritate și imparțialitate se poate asigura că toată lumea primește ceea ce merită. Statul trebuie să aibă grijă de nevoile pieței și piața va avea grijă de nevoile oamenilor în modul cel mai meritocratic cu putință, adică în funcție de utilitatea lor economică. Pentru că în cheie neoliberală, cetățenii sunt reduși la rolul lor de actori economici, la funcțiile de consumatori și resurse umane.

Cred că efectul cel mai sinistru al anonimității doctrinei neoliberale e faptul că cele mai multe dintre noi am internalizat-o și o reproducem în gândurile și acțiunile noastre, fără a fi conștiente de mecanismele ei și fără a vorbi deschis despre ea. Ne măsurăm valoarea ca oameni în funcție de câți bani facem, de valoarea noastră pe ”piață”, în timp ce anxietatea competiției și nesiguranța economică ne pun sub o presiune uriașă și ne distrug sănătatea. 

În același timp, ne simțim lipsite de ajutor și ni se pare normal să fie așa, pentru că nu ”merităm”. Luăm asupra noastră ”eșecul” și vina, considerând că ”nu ne-am străduit destul” și mai luăm și de bune gogoșile că statul nu e în stare și că doar din sfera privată și prin inițiative personale pot să vină soluțiile, de parcă nu ar fi aceiași oameni care pot să lucreze și acolo și dincolo! 

Am internalizat, ca societate, propaganda neoliberală și am ajuns să hulim mecanismele firești ale solidarității, care nu se pot implementa la scară largă, în acest stadiu al societății noastre, decât prin politici de stânga, la nivelul statului. Acesta e unul dintre motivele importante care împiedică apariția unui partid nou în acest spectru politic, care să aibă și priză la populație. 

În absența politicilor sociale reale la nivel de țară, în societatea civilă se creează și se popularizează tentative de ”cârpire” a acestor lipsuri prin inițiative private, de factură neoliberală, care captează foarte mult atenția, mai ales pe fondul unei neîncrederi generalizate și într-o mare măsură justificate în instituțiile statului. Prin retorica și abordarea lor, aceste inițiative adâncesc deseori neîncrederea în stat și servesc agendei neoliberale, plasând centrul de greutate al solidarității sociale în afara lui sau chiar în opoziție cu el – o perspectivă cel puțin neproductivă pentru masa populației a cărei viață nu poate fi schimbată în bine decât prin pârghiile guvernării. În cele ce urmează o să vă dau câteva exemple care mie mi se par simptomatice pentru definirea solidarității sociale prin lentilă neoliberală.

”Dăruiește viață” cu prețul unei cafele 

Recunosc că nu doar grimasele doamnei Turcan – care zâmbește larg prin cantinele săracilor finanțate de privați în timp ce mârâie cu orice ocazie la aceeași săraci – mă pun pe gânduri. 

Ci și alte inițiative intens mediatizate care plasează centrul de greutate al solidarității sociale în sfera privată. Oricât ar fi de lăudabile și de eficiente, sciziunea ”public-privat” pe care sunt construite poate cauza grav, cred eu, sănătății pe termen lung a sistemului public, adică a noastră a tuturora, dacă e lăsată necomentată.

Fondatoarele fundației Dăruiește Viață, care construiește, printre altele, un spital ”ca în Vestul Europei” pentru copiii cu boli grave, exclusiv prin donații, declară de exemplu pe site-ul inițiativei: ”Am fondat Dăruiește Viață, în 2012, pentru a reforma din temelii sistemul medical românesc.” 

Nici mai mult nici mai puțin: reformă. Din temelii. Pe bază de donații. Și management privat. 

Stimulentul pentru donatori este următorul (sublinierea îmi aparține): ”Este ca și cum ai investi la bursă, și ești acționar, doar că profitul tău se măsoară în vieți salvate. Este ca o Bursă a Fericirii, unde toate acțiunile sunt alocate eficient și transparent, fiecare investitor putând vedea destinația fondurilor în orice moment.”

Nu știu dacă chestia asta sună ciudat doar pentru mine? Sper că aveți și voi, cei și cele care citiți lucrurile astea, o tresărire măcar atunci când grija pentru sănătatea unor oameni e comparată cu investiția la bursă într-un fel pozitiv? Oricât de lăudabile și de necesare ar fi realizările fundației (departe de mine să neg că e folositor să construiești și să utilezi spitale), cred că acest tip de retorică e toxică și e important să fie sancționată.

Iar adevărul e că nu poți reforma ”din temelii” sistemul public cu o fundație privată, chiar dacă primești donații mai babane: recunosc că am avut o tresărire de inimă și când am văzut cum trupa Metallica a donat 350.000 de euro pentru acest spital, în prime-time la buletinele de știri din toată țara și în aplauzele oamenilor. Pentru că pur și simplu nu înțeleg ce legătură e între o trupă rock și posibila boală de cancer a copilului meu. De ce are copilul meu nevoie de mărimimia publică a acestor celebrități, de ce e nevoie pentru a construi un spital nou de milogeală pe lângă persoane cu averi mari și mici?

Să înțeleg că sănătatea copilului meu depinde de cât de generoși sunt actorii privați cu redistribuirea agoniselii lor? Viața lui e la mila lor, depinde de moftul lor de a ”dărui viață” sau nu? Iar a ”dărui viață” e ceva ce poți face cu câteva clickuri pe un site?

350.000 de persoane și 4.000 de companii donează sau au donat pentru proiectele fundației Dăruiește Viață. Ce ne spune asta? Că 350.000 de persoane și 4.000 de companii au decis să facă ceva pentru o redistribuire echitabilă a avuției prin intermediul unei organizații private, adică nu prin intermediul statului: un bine public în cadru privat.

Merită să ne întrebăm care e ”plusvaloarea” (dacă îmi permiteți) creată de acest act benevol, adică făcut din mărinimia oamenilor sau companiilor și nu prin reglementarea impusă de stat în privința redistribuirii avuției, care e probabil instrumentul… cel mai la îndemână, de fapt? Adică de ce trebuie să treacă acest capital prin mai multe buzunare până a se transforma într-o instituție de interes public? 

Simplu: pentru că în sistemul neoliberal, statul este ”slab” sau, cum se spune la noi ”corupt” și incapabil. Inițiativele și companiile private sunt nobile și aduc ”salvarea”. E de neimaginat că soluția ar fi de fapt întărirea statului, echiparea lui cu oameni de valoare, reformarea lui – și că de fapt asta este principala noastră misiune acum. Știu că răspunsul automat la întrebarea mea retorică de mai sus e pentru mulți ”incompetența statului”, dar din păcate avem nevoie de stat, nu putem fără el, acolo încep de fapt schimbările sistemice.

Din punct de vedere neoliberal, mai sunt însă și alte avantaje ale acestei paradigme a salvatorilor privați. La nivelul indivizilor, redistribuirea bogăției din inițiativă proprie e o confirmare narcisică a ”generozității” lor și o ușurare a conștiinței nedreptății (pentru că suntem toate conștiente de nedreptățile din societatea noastră, indiferent de ce parte a inechității suntem). Și spun asta ca donatoare care a contribuit la numeroase ”cauze”. E un sentiment plăcut să dai niște bani și să simți că ”ai făcut ceva”, poate mai mult decât alții.

Pentru companii, avantajul e și mai simpatic: un exemplu minunat de ”corporate social responsability”, adică praf în ochi pentru a arăta cât sunt de preocupate de binele societății, în timp multe ce se sustrag de la ”responsabilitatea” de a plăti taxele și impozitele datorate statului sau de a oferi angajaților condiții bune de muncă și plată. 

Las aici un platouaș pe care îl postez cu orice ocazie, care arată cam cât sânge se scurge din venele noastre an de an prin inciziile făcute de actorii economici, dacă tot am ajuns la concluzia că banii ”dăruiesc viață”:

Spitalul de copii care se construiește acum din donații costă 30 de milioane de euro, deci faceți voi socoteala cam câte spitale am putea construi într-un an, chiar și cu managament și consultanță private. Sau câte dintre cele 366 de spitale publice deja existente ar putea fi renovate și utilate. Și cum am putea îmbunătăți cu resursele astea condițiile medicilor români, dintre care o treime au părăsit deja țara, un record absolut în lume.

Nothing else matters, ca să zic așa.

Pensii speciale și grele moșteniri

Vă invit să mai poposim oleacă asupra redistribuirii bogăției care, știu, e un concept comunist mizerabil și trebuie înfierat! Vă rog totuși fierbinte să nu aruncați încă cu ouă stricate în ecranul calculatorului. Keep calm & citiți mai departe, cât să lămurim cum s-ar putea face o redistribuire a averilor sistematică.

Ați ghicit, prin politici fiscale cum ar fi impozitarea progresivă, la care până și Banca Mondială ne îndeamnă(!), prin creșterea salariului minim în funcție de coșul minim pentru un trai decent (de care guvernul Câțu se dezice acum) și prin alte treburi din astea ”incomode” pentru ”biznis”, dar până la urmă necesare chiar și pentru bunăstarea acestui sector, care, spre marele lui regret, depinde totuși, încă, de ”resursele umane”. Repet, până și Preasfinția Sa, Banca Mondială ne recomandă să trecem la impozitarea progresivă, dar noi nu și nu, suntem mai catolici decât papa!

În lipsa acestor politici cu adevărat eficiente, nu ne rămâne decât să luptăm ca Don Quijote cu morile de vânt, cu donații de 2 euro și aplauze pentru ‘corporate social responsibility’, având impresia că suntem pe marii cai ai dreptății sociale. Cârpim pe unde putem, facem chestii infime de fapt la scara reală a problemei, dar sunăm goarna ca și când am fi ajuns pe Lună.

Un exemplu în acest caz e și marea vâlvă creată în jurul pensiilor speciale. Acest subiect a mobilizat societatea civilă cu mic și mare, pentru că e o nedreptate care îți sare în ochi și are și calitatea inefabilă că e o inechitate de care e responsabil statul, nu privatul. (Dacă ne gândim de exemplu ce sporuri au bancherii care fac speculă cu viitorul națiunilor, cum făcea și un anume Florin Câțu pe când era trezorier ING și paria împotriva leului, nu i se zburlește nimănui părul. E business as usual.)

Dar na, pensiile speciale sunt un subiect neoliberal sexy pentru că poți să critici statul pe o temă punctuală fără să aduci în discuție soluția sistemică și anume impozitarea progresivă, care ar rezolva nu doar asta, ci multe alte bube. Pensiile speciale sunt doar un caz particular care ar putea fi rezolvat astfel, dintr-o mare de inechități. Dar evident, nimeni nu iese în stradă să ceară așa ceva, pentru că nu e pe trend neoliberal, iar noi ori suntem golani ori nu mai suntem…

Educația vine cu donația

Ca să atrag asupra mea antipatia chiar tuturor oamenilor frumoși și de ”bună-credință” în inițiative private, o sa pomenesc aici și o altă sfântă piatră de hotar a societății noastre civile cu pofte neoliberale și mustrări de conștiință sociale: programul Teach for Romania

Prin intermediul acestui program sunt ”recrutați riguros cei mai talentați și motivați români” pentru a profesa timp de 2 ani, pe salarii atrăgătoare, meseria de dascăl în niște comunități defavorizate. 

Pe site-ul ONG-ului care administrează acest program se găsesc afirmații de genul: ”Împreună cu noi, poţi contribui la echitate în educație pentru fiecare copil din România!”.

Dacă răsfoiești însă un pic aceeași pagină web pentru mai multe informații, afli că întreaga comunitate de profesori ”ajunge la aproximativ 14.000 de copii”. Ori asta e altă socoteală, mai ales raportat la numărul de 2.8 milioane de copii înmatriculați în acest an școlar. Cred că nu e nevoie să mai traduc în procente ca să estimați cam cât înseamnă asta. 

Din nou, disclaimer: nu neg că Teach for Romania e o inițiativă privată lăudabilă și că e bine că măcar o mică parte din copiii din România primesc timp de 2 ani mai multă atenție și pregătire. Dar este o intervenție minusculă într-o problemă uriașă, care ia ochii presei și e folosită de multe companii pentru a se spăla pe mâini de ”corporate social responsibility”. 

Adevărul e că întreg corpul profesoral suferă și are probleme, iar a îl ”pansa” cu un mic plasture care are imprimate pe el numele a numeroase companii e departe de a ”contribui la echitate în educație pentru fiecare copil din România”. Dacă e să ne luăm însă după vizibilitatea acestui proiect în presă și numărul de sponsori, pare că multă lume chiar crede ”reclama”. 

Mai trebuie spus că acest tip de inițiative private au nevoie de presă nu doar pentru a trage alarma asupra problemelor pe care le abordează, ci și pentru a atrage donații. Sunt niște organizații sau rețele specializate de fapt în redistribuirea strategică și la scară mică a bogăției, în diferite sectoare. Ori pentru a reuși să facă asta au nevoie de o imagine bună și convingătoare, au nevoie ca persoanele sau organizațiile private cu mustrări de conștiință sau dorință de își spăla sigla să fie convinse de legitimitatea și impactul lor.

Suntem și noi, în sfârșit, în rândul lumii

Acesta nu e un fenomen românesc, dimpotrivă, prin acest gen de inițiative ne aliniem doar unui trend mult mai dezvoltat prin alte locuri. În toate țările vestice cu economie capitalistă o mare parte din serviciile și politicile sociale sunt ”delegate” în sectorul ONG. Beneficiul principal e acoperirea lor parțială prin donații și prin muncă de voluntariat neplătită din partea multor oameni care încearcă astfel să cârpească un sistem bolnav, cu mâna și timpul lor. Gratis. Pentru că simt că munca esențială, care contează de fapt, lipsește. 

În cheie neoliberală, pentru sectorul privat și pentru stat asta e o soluție comodă, minunată. Înseamnă că pot face economii și pasa responsabilitatea pentru sectoare vitale ale societății la niște actori terți, care încasează și castanele dacă ceva nu merge bine.

De ce vorbesc de rău faptele bune

Inițiativele private de solidaritate socială sunt bune, evident, dar cred că e esențial să vedem cât de limitate sunt, de fapt, efectele lor, și cât de mare e nevoia unor schimbări sistemice. În niciun caz aceste inițiative nu trebuie să ne mute atenția de la un eșec al politicilor publice (care poate și trebuie să fie îndreptat!) către un impact convingător al inițiativelor private, care, la scară largă, e o iluzie.

Oricât ar fi de înfierat și de înapoiat, doar sistemul public poate ajunge la masa populației, ori asta e ce ne doare pe noi. Avem nevoie de stat, avem nevoie de reformarea statului, de partide noi și politici noi. Statul suntem noi, statul e acolo pentru cetățeni. Prin inițiative private puterile noastre sunt pur și simplu prea limitate și prea dependente de forțe volatile (donațiile și munca aferentă pentru a le obține, ”succesele și victoriile” care trebuie să fie dovedite pentru a susține fluxul finanțării etc). 

Și da, știu care e critica principală la tot ce am scris mai sus, ce tot scrâșniți între dinți de când ați început să citiți articolul: neîncrederea în stat e la noi justificată, eșecul de a administra bani, de a absorbi fonduri e deja dovedit etc. Disperarea față de incompetența statului e cea care îi face pe oameni să ia calea privatului…

Dar dragi cetățene și cetățeni, hai să recunoaștem, nu e suficient să ne masăm tâmplele când avem dureri cronice de cap, nu putem trata cauza tratând doar unul dintre efectele ei nenumărate.

Atunci când ne doare capul sau sistemul educațional, e nevoie de o intervenție ”holistică”, nu de cârpeli, pe ici pe colo. Capul ne doare poate de foame, de epuizare sau de la cine știe ce alte afecțiuni… La fel și educația: trebuie să ne ”căutăm”, să vedem ce nu merge într-un sistem cu inter/dependențe, e o treabă complexă, de competența statului, nu a unor fundații private (dezastrul provocat de mult hulita lui incompetență doar subliniază acest fapt).

Să vă dau un exemplu. Vedem pe site-ul Teach for Romania cum scade rata de absolvire a liceului de te ia amețeala. 

Da, priviți cum se duce la vale după 2008-2010. Ce am avut atunci?

Teach for Romania: 0 mentori TfR în școli!

Nobody: criză economică și austeritate (inclusiv reducerea alocațiilor și indemnizațiilor pentru copii), scăderea încrederii în viitor.

Iar acum, când ne aflăm din nou într-o criză economică, provocată de cea medicală, grija guvernului nostru e pe repeat, în răspăr cu tendințele europene, austeritatea, fără să privească astfel de grafice și să înțeleagă că are o responsabilitate față de toate păturile sociale, mai ales față de cele mai vulnerabile. Mă repet: în ce privește neoliberalismul, noi suntem mai catolici decât papa. Iar guvernanții noștri știu că o să scape cu basma curată indiferent ce drăcii fac, cum au scăpat și politicienii care au cârmuit țara prin ultima criză. Și o să continuăm să o dăm în bară până când va exista o schimbare la acest nivel, da, la nivelul politic.

Oricât ar fi de sinistre acum, PLUS și USR au arătat că partidele noi pot ajunge în politică. Știu, sunt partide noi neoliberale, în ton cu ”vremurile”, dar arată totuși că schimbarea e posibilă. Până să își dea alama pe față și să se coaguleze în găștile macho care sunt acum, au adus în Parlament oameni ca Florina Presadă și Mihai Goțiu, au agitat niște spirite, au dat un pic de speranță. Au deschis un drum, chiar dacă au intrat apoi într-o fundătură.

Se poate. Hai să sperăm că se poate. Și să ne concentrăm și pe altceva decât cârpeli ”de firmă” cusute cu ață de aur. Avem nevoie de politici sociale, nu de austeritate. De o redistribuire echitabilă și sistematică a avuției, nu de mici pansamente. De un stat puternic și solidar și de încredere și angajament real în politică și politici publice, din partea unor oameni care își asumă faptul că schimbarea pe care o poți face astfel e cea mai sustenabilă. Da, avem nevoie de o credință renăscută în politică și de încercări noi (fie ele imperfecte) de a o schimba. 

Credeți-mă, statul nu e prost. Statul e ceea ce facem noi din el. 

 


Photo by Katt Yukawa on Unsplash

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s