Borgen #1 (Netflix)

by alina soare

Imaginați-vă un univers paralel în care USR-ul chiar e un partid de centru rezonabil, cu Florina Presadă președintă (știu, e un mare efort de imaginație, dar hai să încercăm). Suntem în decembrie 2020, alegerile parlamentare așteaptă după colț. Cu o zi înaintea ultimei confruntări televizate a liderilor principalelor partide, Cristi Julică, PR-istul fără scrupule al lui Presadă, află că Orban a acoperit niște cheltuieli private cu bani de protocol, deci publici, și aleargă la șefa lui să îi ofere ”cheia” pentru compromiterea unui adversar important. Presadă refuză pe loc, fără să clipească, să folosească ”bomba”, așa că aceasta ajunge până la urmă la Ciolacu și e dezamorsată în timpul dezbaterii în prime-time. 24 de ore și trei răstunări de situație mai târziu, Presadă devine prim-ministră, într-o coaliție foarte fragilă cu PLUS, UDMR și… Demos (suntem într-un univers paralel, ok?). Imaginați-vă apoi că noua șefă a Guvernului va încerca să navigheze toate apele tulburi ale politicii românești ținând la viziunea și principiile morale cu care a intrat în politică. Nu ar fi un subiect foarte tare pentru un film?

Ei bine, cam asta e miza serialului Borgen, doar că acțiunea se desfășoară într-un univers paralel danez, nu românesc. Birgitte Nyborg Christensen (interpretată de actrița Sidse Babett Knudsen) e președinta Partidului Moderaților, un partid de opoziție de talie mică spre mijlocie. O serie de întâmplări neprevăzute o propulsează literalmente peste noapte în fruntea guvernului, iar pe parcursul primului sezon îi vom urmări primul an de mandat, nu doar în plan politic ci și personal.

”Borgen” înseamnă ”castel” în daneză și e numele ”din popor” al Palatului Christiansborg, unde își au reședința principală toate cele trei ramuri ale guvernării: Parlamentul, Guvernul și Curtea Supremă. Pentru danezi e un termen sinonim cu ”guvernarea” și ”puterea politică” – două teme principale ale serialului.

Personajele și partidele descrise în Borgen sunt fictive, dar inspirate din realitate (puteți găsi pe net listele cu speculații despre who is who). Reciproca e și ea valabilă, adică și realitatea s-a inspirat din acest film, cel puțin în ce privește ascensiunea unei femei în rolul de șefă a statului: la doar un an de la premieră, această funcție a fost ocupată pentru prima oară în istoria Danemarcei e către o femeie (Helle Thorning-Schmidt, care și-a început mandatul în octombrie 2011). 

Da, ați citit bine, 2011. Borgen are 10 ani vechime(!), dar ”se ține bine”, fiind încă foarte relevant. De fapt, are tot ce îi trebuie pentru a fi catalogat, de multă lume drept ”cel mai bun serial politic din toate timpurile”: suspans, credibilitate, personaje convingătoare și carismatice plus subiecte ”fierbinți la ordinea zilei”. 

În comparație cu alte seriale, Borgen mai are ceva destul de rar: un dram de idealism și de încredere în politică, vizibil în ochii eroinei principale chiar și după un an de mandat care i-a trecut viața personală prin foc și pară și a transformat-o într-un lider cu sânge rece, calculat, intransigent. Dacă House of Cards emană un cinism care îți îngheață sângele în vene, Borgen ne lasă, totuși, cu o sclipire de speranță în umanitate/a liderilor politici. 

Asta nu înseamnă că Birgitte nu e transformată și afectată de noul ei rol, de compromisurile și deciziile pe care trebuie să le ia, de multe ori în detrimentul prieteniilor și alianțelor din trecut. Dar la ea aceste efecte secundare ale puterii nu duc la cinism, ci la o foarte mare însingurare: nu mai poate avea prieteni sau dușmani, ci doar obiective.

Pe lângă culisele politicii, serialul ne invită, la fel de nonșalant, în culisele presei, adică în ședințele de redacție și în spatele camerelor celui mai important post de televiziune danez, TV1 (o copie a DR1, unde a fost difuzat inițial serialul). Aici facem cunoștință cu Katrine Fønsmark (interpretată de Birgitte Hjort Sørensen) și Hanne Holm (Benedikte Hansen) două jurnaliste curajoase și pasionate de munca lor, care mie mi-au plăcut cel puțin la fel de mult ca eroina principală a serialului. Genul acesta de personaje feminine apar mult prea rar pe micile ecrane, mai ales într-un context multigenerațional (Hanne e de vârstă mijlocie, Katrine tânără). Nu pot decât să sper că vom avea parte de mai multă interacțiune între cele două în următoarele sezoane.

Ar mai fi multe lucruri bune de menționat despre acest serial care este, într-adevăr, cel mai bun serial politic pe care l-am văzut până acum. Dar cred că e suficient să vă uitați la 10 minute din el ca să vă convingeți, așa că nu o să îmi mai răcesc prea mult gura cu reclama și o să trec la câteva puncte critice.

Din punct de vedere feminist trebuie să spun că Borgen se apropie din păcate mult prea mult de feminismul escapist de tipul Queen’s Gambit, unde o femeie e propulsată pur și simplu într-o poziție ocupată tradițional de un bărbat, iar traseul ei e imaculat, adică neatins de sexismul feroce care ne ține de obicei la distanță de astfel de roluri. Mă refer aici la miliardul de mizerii mari, mijlocii, enorme și mici, directe și indirecte, pe care majoritatea noastră, a femeilor, le cunoaștem din viața de zi cu zi. Adică la viața în patriarhat, despre care o echipă de regizori și scenariști exclusiv bărbați nu prea au cum să aibă habar. Nu e deci de mirare că nu găsim așa ceva în Borgen. Atmosfera serialului se vrea a fi una de post-feminism iluminat, în care e de la sine înțeles că o femeie conduce țara, dar această ipoteză scârțâie în prea multe locuri pentru a fi luată în serios. 

Sexismul e atins tangențial, ca subiect politic la modă. Există chiar și un episod despre o lege care impune o cotă de reprezentare a femeilor în consiliul director al firmelor daneze. Dar acest episod este, ca și alte aspecte din film, de-a dreptul problematic, și nu mă refer aici doar la faptul că marșează pe subiectele preferate ale ”feminismului” neoliberal, ci și la alte aspecte de-a dreptul sinistre: ministra care depune cele mai mari eforturi pentru promulgarea legii e prezentată într-un fel insinuant și agresată sexual de PR-istul prim-ministrei chiar în clădirea guvernului, într-o scenă care rămâne fără urmări și nu e comentată în niciun fel(!). 

La fel de necomentată în cheie feministă e destrămarea familiei lui Birgitte (zic așa ca să nu dau prea multe spoilere dar cred că vă imaginați despre ce e vorba). Ni se dă de înțeles că pentru această turnură de evenimente ar fi de vină ea, fiindcă a început să vorbească în dormitor ca în ședințele de guvern și o văd copiii mai des la televizor decât pe acasă. Pare un fel de lecție de morală către femei: vedeți, nu le puteți avea pe toate, și viață de familie și carieră politică de prim rang, băgați la cap! 

Ei bine, asta e foarte spuchi! Nu zic că turnura pe care a luat-o căsnicia ei nu e realistă, e chiar foarte realistă în patriarhat, nu degeaba au politicienele vorba aia că ”am nevoie de o soție, nu de un soț”. Dar ar putea exista un comentariu, o cugetare pe marginea evenimentului, ceva care să atragă atenția asupra rolurilor de gen… fie chiar și doar vorba asta de duh pe care tocmai am menționat-o.

În fine, ca să închei, recunosc că sunt un om înrăit de viață așa că nu am crezut în basmul post-feminist la care mă îmbia Borgen și am început să caut pe net confirmări ale suspiciunilor mele. Și, surprize-surprize, am aflat că e totuși ceva putred în Danemarca: deși e privită de restul lumii ca un avanpost feminist, realitatea din această țară e mult mai gri și întunecată.

Asta explică și faptul că #Metoo a ”ajuns” în Danemarca abia în urmă cu câteva luni, iar în Borgen, până acum, nu a ajuns deloc. Dar există încă o șansă: mai am două sezoane de văzut și Netflix tocmai îl pregătește pe al patrulea (ar trebui să fie difuzat în 2022). Mă voi uita la toate, evident, pentru că în ciuda lipsurilor, Borgen e cel mai bun serial politic pe care l-am văzut până acum și pentru că îmi place sclipirea din ochii lui Birgitte Nyborg care ne amintește (chiar și atunci când începe să semene cu Darth Vader) că speranța moare ultima.