Doamna Turcan, luptați împotriva sărăciei, nu a săracilor!

Luna asta, sincer, în multe zile nici nu mi-am mai băut cafeaua de dimineață. Nu mi-a mai trebuit. Era suficient să citesc ce declarații ați mai făcut prin presă ca să îmi vină să îmi iau câmpii cu nivelul de energie la maxim.

Știu foarte bine ce anume, din spusele dumneavoastră, îmi provoacă aceste reacții, așa că nu o să mă obosesc să le calific ca ”inepții”, ”gafe” sau erori de judecată. Ceea ce spuneți servește unei agende clare și unei scheme foarte evidente: pentru dumneavoastră, cetățenii acestei țări nu sunt oameni, ci resurse umane, a căror valoare nu există decât ca rotițe în circuitele capitalului.

În paranteză fie spus, termenul de ”resursă umană”, folosit cu nonșalanță în zilele noastre, împopoțonat ca nume de departament prin toate instituțiile, mi se pare una dintre cele mai evidente și sinistre dovezi ale expansiunii caracatiței neoliberale. Nu găsiți? Să vă explic: în cadrul entităților aservite acestei ideologii (și da, știu că acest termen se folosește și în instituțiile publice, tocmai despre asta e vorba, doamna Turcan) oamenii sunt o resursă, printre altele. Pur și simplu. Resursă de exploatare. Chiar dacă aici, pe lumea asta pe care ne mândrim că am construit-o, ar trebui să fim tratați ca scop în sine, după calculele mele – noi, oamenii, adică și dumneavoastră, doamna Turcan, toți și fiecare în parte.

Ei bine, în sistemul neoliberal (dacă acest termen e prea vag pentru dumneavoastră, puteți citi aici la ce mă refer exact) suntem reduși la rolul de resursă. Nu sursă, nu participanți, nu beneficiari. Beneficiar e Capitalul (controlat de sub 1% dintre noi). Noi suntem: înlocuibili, măsurabili, optimizabili. Valoarea noastră e cuantificată, raportată la costuri, trebuie justificată prin profit. 

Asta e paradigma economică în care trăim, ori într-o lume în care sistemul economic e atât de… inuman, doamna Turcan, rolul statului, adică al dumneavoastră, e foarte important. Trebuie să aveți grijă de oameni, să le asigurați și lor resursele, dragă doamnă.

Cine altcineva, în opinia dumneavoastră, are responsabilitatea de a oferi resursele necesare resurselor umane? Adică hrană, adăpost, educație, infrastructură, îngrijire medicală – miliardul de lucruri de care pe Capital îl doare la bască. Pardon, nu doar că îl doare la bască, ci chiar ne fură căciula și spitalele neconstruite de câte ori se poate. Ia uitați ce spune Victoria Stoiciu în Libertatea, se pare că ar fi un miliard de dolari pe care companiile și indivizii bogați îl sifonează anual fofilându-se de la plata taxelor pentru resursele lor umane din România! Când vă vedem cu părul măciucă de revoltă pe la televiziuni în legătură cu subiectul ăsta?  

Doamna Turcan, an de an se ating noi culmi ale inechității în sistemul economic actual, așa că redistribuirea averilor și protejarea “resurselor umane” ar trebui să fie o prioritate pe agenda dumneavoastră! În schimb, pare că prioritatea este să îi serviți acestui sistem carne de tun – asta ne dau de înțeles politicile și declarațiile pe care le faceți. 

Chiar trebuie să vă amintesc că în România sărăcia se ridică la cote alarmante, distruge milioane de vieți și e motorul principal al emigrării? Că e cangrena care ne destramă țesutul social, cuțitul care ne ajunge la os sau – în cazul mai fericit – a cărui lamă o simțim, rece, pe piele, așa că ne luăm tălpășița unde vedem cu ochii?

Copii fără număr cresc în abandon și cu lipsuri materiale și emoționale severe, doamna Turcan. Oameni fără număr mor de foame muncind în țară sau își iau lumea în cap, plecând în locuri unde vor fi cumpărați mai scump ca ”resurse umane”, nu unde vor fi mai fericiți sau împliniți. Se supun logicii capitalului global, care ne hotărăște viețile fără să îi pese de noi.

Vă spun asta din proprie experiență, stimată doamnă, pentru că am plecat din țară și regret. Regret viața pe care aș fi dus-o fără frica de sărăcie și vulnerabilitate care m-a alungat și pe care o treziți în mine cu fiecare declarație

Vin dintr-o familie ”de rând”. Nu suntem demnitari sau afaceriști sau scăpătați de vreun fel. Suntem de toate: salariați, copii, pensionari și da, chiar și ”cazuri sociale”. Asta e viața, atât se poate. Atât ați făcut posibil, doamna Turcan, dumneavoastră și alți politicieni care au tras pârghiile puterii în ultimii 30 de ani. Încetați să aruncați vina asupra oamenilor pentru soarta lor grea. Folosiți-vă un pic empatia și gândiți-vă ce șanse la un viitor legit roz-bombon ar putea avea copiii lui Steve, al cărui caz e menționat în acest articol? Gândiți-vă cum ar fi fost viața dumneavoastră dacă în loc să vă nașteți în contextul în care s-a întâmplat, ați fi fost un copil sărac într-o familie lipsită de mijloace? 

Spuneți că „cei care pur și simplu nu vor să muncească nu o să mai fie duși în spate de oamenii harnici” și amenințați cu anchete pentru cei care trăiesc într-o ”abundență” de ajutoare sociale. Ne aruncați praful urii în ochi, ați vrea să începem să îi detestăm pe cei mai necăjiți dintre noi și să îi considerăm vinovați pentru precaritatea noastră? Scoateți de la naftalină retorica mincinoasă a ”României asistaților social”, începeți războiul imaginar cu ”inamicii” care sunt de fapt cei mai vulnerabili cetățeni?

Asta e strategia dumneavoastră reală de guvernare, doamna Turcan, pe bune? Vorbim despre oameni care primesc 142 de lei pe lună ca venit minim garantat – dacă sunt destul de privilegiați să îl acceseze, pentru că mulți nu au acte sau nu știu să scrie (din nou, citiți exemplul familiei lui Steve). 

Doamna Turcan, asta v-a sărit în ochi cum v-ați așezat pe fotoliul de ministră, ajutoarele de 142 de lei? Păi scandalul ar trebui să fie suma asta, nu altceva! 142 de lei pe lună înseamnă să trăiești cu un dolar pe zi, doamna Turcan, asta e limita sărăciei absolute la nivel global! Imaginați-vă titlurile în presa internațională, în The New York Times sau The Guardian: Romanian Labour Minister accusing people living on 1 dollar a day of ”abundance”. Ne faceți de râs, doamna Turcan, pe bune acum. Păi numai prețul benzinei și ziua de salariu a ”anchetatorilor” care ar merge să îi ia la întrebări pe amărâții ăștia fac de 3 ori cât ”devalizează” ei în fantezia dumneavoastră într-o lună. 

Apropo de devalizări, iată o sugestie de la Dragoș Pătraru: între niște vizite cu potera la domiciliul celor care trăiesc cu un dolar pe zi, v-ați gândit poate, acolo, în gingașa coaliție, să lansați niște demersuri și pentru recuperarea prejudiciilor aduse statului în marile tunuri care s-au tot dat în ultimele decenii? Sau pentru colectarea de TVA, unde sângerăm cel mai grav din toate țările europene? Cică ar fi rost de bani buni acolo. 

Tunurile astea mari și mici care tot bombardează țara nu vă interesează? Pare că vă e mult mai la îndemână ca în loc să vă luați de guler cu ăia care au dat cu bombe în capul nostru, doamnă, să ne luați la rost tot pe noi, ăștia bombardații! Mai ales pe cei aflați pe patul de spital, cărora le bateți obrazul că folosesc prea multe bandaje și au pretenția nesimțită să mănânce trei mese pe zi! Ca să nu mai zic de ”veteranii de război” care primesc niște pensii de mizerie și abia își mai ling rănile: pe ei v-ați pus în gând să îi trimiteți înapoi în câmpul… muncii. Cu toată stima vă spun: ne faceți de râsu’-plânsu’.

O să închei pe o notă personală doamna Turcan. Trăiesc în Germania și în urmă cu câțiva ani s-a întâmplat să intru, pentru o perioadă, în șomaj. Chestia asta m-a stresat foarte tare la început pentru că, din cauza mentalităților pe care le propagați, mă simțeam vinovată că am ajuns în situația asta, de a cere ajutor statului. Fiecare drum la oficiul forței de muncă îmi dădea atacuri de panică. Până când am avut o discuție cu o prietenă de aici, care mi-a explicat foarte pătimașă că eu nu sunt ”ajutată”, ci sunt o beneficiară, sunt clienta acestor instituții (dacă vreți să păstrăm jargon din ăsta neoliberal cu care sunteți familiarizată). Adică statul e acolo să mă sprijine, să îmi facă bine, nu să mă controleze și să mă pedepsească. Doamna Turcan, când am ajuns acasă după discuția asta, am plâns câteva ore. A fost așa, eliberator: să mă simt om, nu povară. Să simt că am demnitate și drepturi, nu vină și lipsuri. 

Vă spun cu mâna pe inimă: dacă problemele materiale prin care treci te stigmatizează în ochii politicienilor și comunității, povara lor devine aproape imposibil de dus. E păcat că în loc să sprijiniți oamenii și să vă onorați misiunea cu care ați fost investită, le faceți viața și mai grea și asmuțiți ura împotriva lor. Asta e o politică a dezbinării, o politică a războiului, nu a dezvoltării și solidarității.

Doamna Turcan, sărăcia nu e chestiune de voință, e o chestiune de putință. Iar putința asta depinde foarte puțin de individ și foarte mult de sistemul în care trăiește: de educație, de infrastructură, de valorile care îi sunt transmise, de încrederea și respectul care îi sunt oferite, de sprijinul care i se oferă, material și emoțional.

Doamna Turcan, nu mai băgați spaima în noi. Dacă așa înțelegeți să vă faceți munca, dacă atingeți acest nivel de incompetență și toxicitate, ar fi cel mai recomandat să vă dați demisia, acum, la început, cât nu sunt pagubele prea mari. Și poate să îmbrățișați o carieră pentru care se pare că aveți cu adevărat apetență: manager de resurse umane. 

Cu plăcere.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s