Christa Wolf – Casandra

by alina soare

Am cumpărat cartea Christei Wolf în urmă cu câțiva ani, pentru că știam că face parte din ABC-ul feminist, că e o operă de referință. Și i-am dat târcoale de câteva ori, fără a începe să o citesc, dintr-un motiv care acum mi se pare parțial ridicol, parțial fatidic: eram convinsă că înainte de a mă apuca de ea e musai să (re)citesc toate legendele legate de Casandra și de căderea Troiei, inclusiv Iliada lui Homer și Orestia lui Eschil în original!! >.<

”Noroc” cu viața parțial dementă pe care majoritatea dintre noi o trăim din cauza/datorită tuturor stimulilor și presiunilor constante de care suntem împresurate! : D Altfel cred că aș fi dus la împlinire acest plan masochist și aș fi ajuns în fața Casandrei, așa cum ne apare ea în cartea Christei Wolf, ca ultima luzăriță: ca o persoană care se teme de posibilitatea de a nu înțelege atunci când confruntă o narațiune cu resursele proprii (de parcă înțelegerea ar fi o singură cale, lungă, albă și betonată – iar dacă nu ai acces la tăblițele ”sacre” care îți arată drumul te vei rătăci).

Ce păcat de moarte spirituală ar fi fost acesta! Pentru că mesajul principal al cărții, așa cum l-am receptat eu, e fix pe dos: Casandra ne învață să gândim pe cont propriu și să ne căutăm vocea și viziunea chiar și în negura istoriei. Asta face și ea, în acest roman: ne povestește, din perspectiva ei, războiul troian. Ne descrie oamenii și evenimentele, trădările și abuzurile. E o perspectivă nouă, perspectiva unei femei care îndrăznește să divulge ce se ascunde de fapt în spatele ”eroismului” patriarhal, ridicat în slăvi de echipa de marketing și PR a taberei câștigătoare: crime împotriva umanității, abuzuri fără număr, primitivism, orgolii infantile.

Istoria e scrisă de învingători, iar crimele lor sunt descrise ca acte de eroism. E un truc vechi de când lumea, folosit chiar și în zilele noastre, la fel ca alte mecanisme ale puterii pe care Casandra le scoate la lumină. De fapt, această carte ar putea fi citită și ca o lucrare de știință politică feministă: deși vorbește despre un eveniment mitic din antichitatea Vestului, ea a reprezentat, încă de la apariția sa în anul 1983, un comentariu foarte actual despre conflictele politice și armate, despre mecanismele prin care patriarhatul se reproduce și perpetuează conflictul și distrugerea.

La momentul publicării, în Germania de Est, romanul a fost receptat (și) ca o critică a relațiilor dintre aparatul de stat (regele Priam), partid (regina Hecuba) și Securitate/Eumelos (Stasi). 

Chiar și acum, la 40 de ani de la apariția cărții, putem găsi pretutindeni exemple grăitoare în această direcție, inclusiv în propria ogradă, unde trinomul menționat mai sus joacă un rol cheie, iar cei și cele care comentează pe marginea lui (pentru că alt loc nu există) sunt considerați, ca și profeta troiană, persona non grata.

Dar m-am luat cu vorba și am uitat să vă spun, pe scurt, despre ce e vorba în acest roman: Casandra e o prințesă troiană care posedă darul profeției, dar căreia nimeni nu îi crede spusele. Deși încearcă să îi prevină pe concetățenii ei în privința războiului cu grecii și atrage atenția asupra absurdității motivelor lui, cetatea Troiei se angajează în acest conflict și este învinsă, în urma unui asediu lung și devastator. La finalul războiului, Casandra ajunge pe mâinile lui Agamemnon, care o duce în patria sa, la Micene. Aici ea va fi executată la comanda soției acestuia, Clitemnestra. În scurtul răstimp pe care îl are înaintea morții, Casandra își rememorează viața, în forma unui monolog.

Ea regretă că aezii vor cânta doar versiunea grecilor despre asediul Troiei și fantazează uneori că îi va cere Clitemnestrei să îi dea o ”sclavă cu memorie bună”, care să îi asculte povestea și să o transmită fiicei ei mai departe – o încercare de a trece, în acest fel, peste prăpastia timpului, de a ajunge la noi. Și poate și un cameo narativ al Christei Wolf : )

Sunt multe aspecte remarcabile la această carte, voi nota în cele ce urmează doar câteva. 

În primul rând, povestirea Casandrei are o ars poetica aparte, un suflu care o face mai umană decât versiunile din trecut ale acestor legende, mai corporală – păstrând însă intactă aura mitică. Mi-au plăcut fragmente ca acesta:

A început să se răspândească mirosul de carne arsă, vântul bătea dinspre mare. De douăsprezece ori, fierul încins a ars în noi locul de unde vin durerea, dragostea, viața, visele. Acea moliciune fără nume care face din noi oameni. 

Mi-a mai plăcut și ireverența Christei Wolf față de eroii patriarhali, felul în care le mototolește imaginea. Ahile, eroul nemuritor al culturii vestice (interpretat în ultima ecranizare a războiului Troiei de nimeni altul decât Brad Pitt) e în ochii Casandrei un monstru, o fiară – iar faptele lui ne confirmă asta, nu e doar resentimentul față de dușman al prințesei troiene care îl pune în această lumină. 

În același timp, marea căpetenie Agamemnon are parte de caracterizări ca cea de mai jos:

Dacă era așa cum mi-o închipuiam eu, Clitemnestra nu putea să împartă tronul cu o asemenea nulitate. Și e așa cum mi-am închipuit-o. Și plină de ură, pe deasupra. De bună seamă că slăbănogul ăsta, pe când încă îi mai era stăpân, s-a purtat cu ea ca un netrebnic, așa cum fac toți. Și cum eu nu cunosc doar bărbații, ci, ceea ce e mai greu, și femeile, știu că nu e cu putință ca regina să mă cruțe.

Mi-a mai plăcut mult și comunitatea feministă care se înfiripă în sălbăticia muntoasă din apropierea Troiei în ultima parte a războiului și unde va trăi și Casandra timp de ”două veri și două ierni”. E o comunitate formată din troiene sătule de conflict, abuzuri și minciuni, dar și din sclave care s-au eliberat și alte femei care caută adăpost. Pentru Casandra, descoperirea acestei comunități, în urma unei discuții în care era implicată neînfricata amazoană Pentesileea, e o revelație. Există o cale între a fi victimă sau călău, dar acea cale nu poate fi găsită și bătută de una singură, ci doar împreună, alături de altele: 

Lumea locuită, atât cât o știm, se întorcea tot mai repede și cu tot mai multă cruzime împotriva noastră. Împotriva noastră, a femeilor, spunea Pentesileea. Împotriva noastră, a oamenilor, i-a replicat Arisbe.

Pentesileea: Bărbații se descurcă, nu vă faceți griji. 

Arisbe: Faptul că au decăzut atât de mult încât au ajuns niște casapi, asta numești tu că se descurcă?

Pentesileea: Sunt casapi, de ce nu. Fac ce le place. 

Arisbe: Și noi, să devenim și noi niște femei-casapi?

Pentesileea: Facem ce suntem silite să facem. Însă nu o facem din plăcere. 

Arisbe: Adică să facem ceea ce fac și ei, pentru a arăta că suntem altfel!

Pentesileea: Da. 

Oinone: Dar așa nu se poate trăi. 

Pentesileea: Trăi? Nu. Dar se poate muri. 

Hecuba: Copilă, tu vrei ca totul să se termine.

Pentesileea: Da, asta vreau. Fiindcă nu știu niciun alt mijloc ca bărbații să înceteze vreodată. 

Atunci s-a apropiat de ea tânăra sclavă din tabăra grecilor, a îngenunchiat în fața ei și și-a pus mâinile Pentesileei pe obrajii ei. I-a spus: Pentesileea. Vino la noi. La voi? Ce vrei să spui? În munți. În pădure. În peșterile de pe malul Scamandrului. Între a ucide și a muri mai există o cale: a trăi. 

Pentru a menționa însă și un punct critic/avertisment, trebuie să spun că textul Christei Wolf necesită o oarecare adaptare la stil: e fragmentat, ”profetic”, învălmășat – la fel ca trăirile și gândurile Casandrei în momentul dinaintea morții. Pentru unele cititoare, asta poate reprezenta o piedică. M-au convins de acest lucru mai multe recenzii în limba română a ediției pe care o am și eu (de la editura Univers), în care autoarele reclamau că textul e greu de urmărit. 

Pentru asemenea lucrări de ”literatură înaltă” mi se pare important să existe un cuvânt înainte cât mai explicativ, cuprinzător și accesibil – un ajutor pentru cititoarele care poate nu sunt foarte familiarizate cu tehnicile literare dar au un interes față de subiect. E păcat că editura nu a putut oferi o astfel de introducere. A găsit, în schimb, de cuviință să ilustreze romanul cu un portret nud al unei Casandre încătușate. De ce oare? O astfel de ipostază e, după părerea mea, o ditamai nuca-n perete. Ediția germană folosită pentru prezenta traducere (editura Suhrkamp 2008), arată cu totul altfel, la fel ca și această ediție în limba engleză, menționată frecvent în mediul online. 

În încheiere, vă ofer un citat din cartea pe care am început-o după Casandra: Woman on the Edge of Time de Marge Piercy (nu a fost tradusă încă în limba română). În prefață, autoarea descrie astfel dorința de apartenență la o istorie și o literatură care lasă de cele mai multe ori femeile pe dinafară:

“When I was a child, I first noticed that neither history as I was taught it nor the stories I was told seemed to lead to me. So I began to fix them.”

Mi s-a părut a fi un foarte bun rezumat a ceea ce face Christa Wolf în Casandra. E ceva de care avem mare nevoie, pentru că e mult de reparat și innoit în lumea asta strâmbă a noastră.