The Crown, sezonul 1 (și ultimul pentru mine)

by doamna goe

Pentru că recent tot facebook-ul a sărit în sus de exaltare la apariția sezonului 4 și pentru că cineva (nu spui cine, persoană importantă) mi-a recomandat acest serial, am zis să intru și eu în rândul lumii și să mă uit la The Crown, o producție Netflix care urmărește viața și domnia actualei regine a Angliei, Elisabeta a II-a.

Sezonul 1 începe cu căsătoria tinerei Elisabeta (interpretată de Claire Foy) cu prințul Philip (Matt Smith) în 1947. În 1952, cu decenii bune mai devreme decât era de așteptat,  Elisabeta devine regină, în urma morții subite a tatălui ei, așa că sezonul continuă cu încoronarea și primii ei pași în noul rol și se încheie în 1955, când Winston Churchill (John Lithgow) demisionează din funcția de prim-ministru.

Înainte de a purcede la a toca mărunt acest serial, trebuie să mai fac niște mărturisiri, ca să știți cu cine aveți de-a face.

Părerea mea despre monarhie e cel mai bine rezumată de această secvență dintr-un film de Monty Python, pe care vă invit să o vizionați și voi:

Și da, am început să mă uit la The Crown din cauza peer pressure. Dar – țin să adaug – și pentru că, în adâncul sufletului, speram ca familia regală să fie prezentată ca ceea ce sunt convinsă că este în realitate (fără a avea dovezi directe, cred asta din simplă răutate): o familie disfuncțională. Pur și simplu mi se părea singura abordare sensibilă, care să merite audiențele. Dar nu, nici măcar bruma asta de satisfacție nu mi-a fost dată, dimpotrivă.

În sezonul 1, cu excepția umbrei aruncate de Eduard al VIII-lea (care a abdicat în 1936 pentru a lua de soție o femeie divorțată), familia regală e nici mai mult nici mai puțin decât idealul familiei tradiționale în carne și oase: toată lumea se iubește, dă lecții drăgăstoase, are amintiri duioase… Îți vine să crezi că secretul armoniei în familie e să ai castele și slugi care să îți lege șireturile, caz în care nu știu ce am putea face pentru a obține fericirea la scară largă: poate să facem cu rândul, fiind când slugi, când regine, ca să ajungă la toată lumea, măcar o parte din viață?

Lăsând gluma deoparte, reverența acestui serial pentru monarhie e destul de grețoasă. Și dezamăgitoare, dacă mă gândesc la producții ca Orange Is The New Black, House Of Cards sau chiar la un număr de documentare care au propulsat Netflix în rândul companiilor care sunt capabile să ofere și filme ”îndrăznețe”.

Cu The Crown, singura ”îndrăzneală” (deși mai potrivit e ”aroganță”) e legată de costuri: doar primul sezon se pare că a costat 130 de milioane de dolari, ceea ce face ca acest serial să fie unul dintre cele mai scumpe din toate timpurile.

Iar scopul acestei investiții grandioase (la propriu și la figurat) a fost, așa cum s-a vehiculat prin presa vremii, încoronarea Netflix cu premii Emmy, de care nu avusese prea mult parte până acel moment (The Crown a fost lansat în 2016). Din acest punct de vedere, serialul a fost un succes răsunător, primind de-a lungul anilor 10 premii Emmy și 39 de nominalizări.

În concluzie, rețeta pentru a obține ”coroana” serialelor de televiziune e simplă (dar foarte scumpă): o producție mediocră și servilă din punct de vedere al conținutului, realizată cu mare pompă și mari ”nume”, cum ar fi Hans Zimmer (coloana sonoră) sau Peter Morgan, scenaristul care deja a dat lovitura cu subiecte regaliste, printre altele cu pelicula The Queen.

Recunosc că, mai ales în primele episoade – pâna mi-a fost clar că filmul evită orice subiecte istorice incomode – am fost și eu prinsă de meșteșugul său cinematografic: interpretarea, montajul, atmosfera de epocă sunt impecabil realizate. În plus, apropierea voaieristă de centrul puterii – ceva interzis omului de rând – e atrăgătoare: puterea atrage ca un magnet.

Auzim ovațiile mulțimilor când casa regală catadicsește să li se arate, vedem cum presa le pândește vlăstarelor de viță nobilă orice mișcare, pentru a hrăni poporul flămând de vești. Noi suntem cei de afară – supuse și supuși, oameni de rând. Niște commoners care au, însă, prin acest serial, acces direct la opulența regalității. Ni se permite să ne desfătăm privirile cu interiorul palatului Buckingham, să fim martori la viața somptuoasă și plină de lux a celor ”aleși”.

Ne împărtășim, în felul acesta, din puterea lor. Ba ajungem chiar să empatizăm cu ”povara” rolului de conducător. Ne înduioșează să vedem cât de apropiați sunt de noi în anumite privințe, cât de umani, de fragili – fără să uităm însă nicio clipă în ce fel e înclinată balanța puterii și de ce (și fără a pune sub semnul întrebării legitimitatea relației de putere).

Prima scenă a serialului e edificatoare: regele în funcție, tatăl Elisabetei, trage niște flegme cu sânge în budă. E un om bolnav. Dar e și eroul care e adulat de o mulțime fără număr, doar câteva minute mai târziu, ca salvator al lumii și țării în fața pericolului nazist.

Rolul primelor imagini din film e de a șoca și de a ne promite că vom intra în ”pielea” regalității, că îi vom vedea pe membrii casei regale în momentele lor intime, fragile, omenești. Iar asta se întâmplă, dar într-un fel atât de selectiv și neconflictual, cu atâta deferență și reverență că… ți se apleacă (sau, cu alte cuvinte, îți vine să te pleci). La fel ca în cazul primei scene, fragilității omenești i se juxtapune permanent măreția puterii.

Personajele acestui film ne sunt prezentate cu foarte mare grijă ca nu cumva să încetăm să venerăm ceea ce ele reprezintă. Oamenii și luptele lor interioare sunt de interes în măsura în care dau și mai multă culoare și importanță instituțiilor PUTERII.

Churchill își face și el apariția în ovațiile mulțimii, ca erou, mereu încadrat într-o aură de legendă. E cel care a salvat lumea de fascism, funcționarul care și-a servit țara timp de decenii – în niciun caz imperialistul gata oricând de intervenții armate și vărsare de sânge pentru a înăbuși revoltele din colonii. Cum s-a întâmplat de exemplu începând cu anul 1952 (interval narat în primul sezon din The Crown) când a izbucnit revolta Mau Mau în Kenya: Churchill și urmașii lui au avut o reacție virulentă față de această revoluție antiimperialistă, crime de război included.

Cum credeți că e prezentată această țară și respectivul context în film? Ei bine, printr-un caz ilustrativ de vertij istoric care, aș argumenta, poate avea efecte foarte toxice pentru cei care consumă acest serial și îi iau de bune reperele. Kenya este locul unde Elisabeta, aflată într-un tur al Comunității Națiunilor, poposește înainte de a afla vestea morții tatălui ei. La festivitățile de întâmpinare, livrează următorul discurs, fără niciun indiciu că ar fi ceva în neregulă cu el: “Nairobi was a savage place, the home of wild animals and uninhabited except for the occasional band of nomadic herdsman. Now it is a modern vibrant city.” Ca bonus, un copil localnic lăcrimează când cuplul regal pleacă spre Londra.

După aceste scene sublime, nu se face nicio referire la revolta care a izbucnit la foarte scurt timp după vizita lui Elisabetei. Călătoria ei e prezentată chiar ca un ”succes”.

Faptul că acest serial a fost lansat în același an în care a avut loc votul pentru Brexit nu mă miră deloc. La fel cum nu mă miră sondajele care atestă nostalgia britanicilor pentru imperiu și convingerea lor că ocupația a fost de fapt benefică pentru colonii.

Într-o perioadă în care e atât de mare nevoie de noi reprezentări – mai autentice, mai curajoase, mai ample – ale istoriei, The Crown își trădează publicul, preferând să fie de partea Coroanei.

Vocea cetățenilor nu există în această producție (singura cetățeană de rând, Venetia Scott, se remarcă doar prin faptul că e remarcată de Churchill și își dă duhul rapid și convenabil pentru marele om de stat, care capitalizează un pic pe urma ei).

Trecând în sfera personală, filmul atinge câteva subiecte cu potențial: revolta misogină a lui Philip care se vede brusc plasat în umbra Elisabetei, strădaniile ei de a se impune sau măcar de a face figură bună într-o lume a bărbaților, limitele induse de rolul ei instituțional asupra vieții private. Sunt subiecte bogate, expediate într-un fel superficial – din nou, cu aceeași teamă evidentă ca nu cumva Omul să clatine Coroana (care este și grija numărul 1 a reginei). Elisabeta cere sfaturi la fiecare pas, face ce îi spun bărbații, învață să tacă cu cât mai multă pompă și devine din ce în ce mai opacă și neinteresantă.

The Crown nu punctează nici măcar ca telenovelă excentrică (ar fi fost ceva). E prea plictisitor și prea servil față de subiectele sale.

În esență, e un serial servil despre regalitate, la care am decis să nu mă mai uit. Nu mă interesează faptul că următoarele sezoane sunt mai reușite, din ce se zvonește.

Standardul la care se plasează primul sezon e așa de jos că nici nu mă gândesc să mă aplec din nou.

Sursa foto: Canva