The Queen’s Gambit

Pe când jucam eu șah – în intervalul de viață 6-16 ani – circula o vorbă care mi-a fost spusă de multe ori direct în față: ”există șah și există șah feminin”. Adică șahul feminin e așa, pe lângă, să nu zicem că nu e. Să dăm acadele la copii.

Evident, asta nu e o cutumă a șahului, în particular. În mai toate domeniile (singura excepție fiind probabil schimbatul scutecelor) bărbații și-au arogat fără să simtă nicio urmă de aroganță universalitatea și întâietatea: de la scriitura ”feminină” până la orice domeniu al științei, femeile sunt plasate preponderent pe raftul doi, în notele de subsol, în umbră.

Această stare de fapt persistă și în zilele noastre, în ciuda faptului că feminismul a căpătat, atât la scară globală cât și locală mai multă vizibilitate în ultimii ani. Iar asta se întâmplă și pentru că vizibilitatea obținută recent de agenda feministă a fost, din fașă, confiscată și convertită într-un consumer trend de ți-e mai mare dragul – și mult mai puțin spre deloc în politici, legislație sau măsuri concrete de combatere a sexismului și discriminării.

Așa se face că un film despre o jucătoare de șah genială, făcut după rețeta suspansului marca Netflix și într-un fel care nu deranjează deloc patriarhatul (pentru că îi ignoră aproape cu desăvârșire existența) a ajuns să bată toate recordurile de audiență (în rândul lumii cu acces la servicii de streaming pe bani).

Filmul (care e de fapt o mini-serie de 7 episoade, deci vă avertizez că ceea ce voi numi din comoditate ”film” durează de fapt.. cam 7 ore) spune povestea orfanei Beth Harmon (interpretată foarte convingător de Anya Taylor-Joy), un geniu al șahului care aspiră să devină cea mai bună jucătoare din lume dar are de ”învins” pe lângă adversarii din turneu și propriile traume și adicții. Acțiunea e plasată în SUA anilor ’50-’60, cu o mică escală în Uniunea Sovietică (la final).

În ciuda faptului că e făcut după o rețetă facilă, cu estetică, narațiune și suspans de film pentru copii, filmul atinge niște subiecte foarte actuale, e de fapt un basm pentru oameni mari, cum a fost și Forma Apei, despre care am scris în urmă cu doar câțiva ani. Pentru mine, cele două filme au și alte chestii în comun: ambele m-au ”prins” la nivel cinematic, ca pur spectacol de imagine, sunet și culoare, dar m-au dezamăgit la nivel de conținut – aparentul lor suflu proaspăt și ”progresist” de care vuiește presa și internetul se dovedește, la o analiză mai atentă, mai stătut decât reiese din reclame (deh, chichițe de marketing, cum spuneam).

Încă din prima jumătate de oră de vizionare, mă tot întrebam în sinea mea încotro duce filmul ăsta cu estetică de film Disney și subiecte de adulți, cu o orfelină care vede lumi magice pe pereți și ajunge să trăiască/să se consume ca un rock-star… unde bate el?

Răspunsul a fost evident după câteva episoade, când a început Beth să căsăpească prin turnee: basmul pentru adulți nu duce nicăieri, e așa, un basm de adormit oamenii mari, escapism pur, o lungă călătorie imaginară într-una dintre cele mai sexiste epoci și țări din lume, într-un domeniu foarte competitiv și sexist, în care, ca prin minune, o femeie duce o viață de bărbat.

Beth Harmon e un ”geniu” super-competitiv, care iese din sărăcie și makes it to the top în timp ce toată lumea o ajută și nu îi cere nimic în schimb, care nu e abuzată, nu e agresată de bărbați (dimpotrivă). Ea se mișcă prin lume și pe ecran exact ca un erou masculin (de care e plină cinematografia) care, la adăpost de sexism, abuz, discriminare, se luptă doar cu demonii personali pentru a atinge culmile măreției, pentru a fi the best.

Așa cum observă și Monica Hesse în The Washington Post, ținând cont de faptul că filmul are la bază o carte scrisă de Walter Tevis în 1983 și, aș adăuga eu, e produs și regizat de bărbați în versiunea Netflix, nu e de mirare că rezultatul e cel pe care îl vedem: ”Pentru că el (Walter Travis) nu a cunoscut pe propria piele sexismul, probabil că nu s-a gândit să își expună eroina la așa ceva. Pur și simplu nu știa că femeile nu urmează pline de seninătate niște bărbați ciudați prin subsoluri. El scrie personajul lui Beth ca și când ar fi un erou clasic grec, adică o scrie ca pe un bărbat: cel mai mari obstacole cu care se confruntă sunt propriile ei defecte. Și dacă bea prea mult, pedeapsa ei e o mahmureală, nu o sarcină.”

Când spun că The Queen’s Gambit ignoră patriarhatul nu mă refer însă doar la acest aspect, la felul în care trăiește de fapt o femeie în patriarhat, care lipsește în totalitate din film. Ci și la alte mecanisme care nu sunt deloc sancționate, cum ar fi toxicitatea spiritului competitiv obsesiv. Beth o ia razna pentru că a pierdut o singură partidă, e avidă să facă bani din șah, iar o parte din ”farmecul” filmului e să o vedem reputând, ca underdog, victorie după victorie după victorie, adăpându-ne astfel setea de ”realizări” și ”reușită” prin intermediul ei. Ce se întâmplă cu cei care pierd mai mult de două partide de șah în toată cariera lor pe eșichier nu se spune.

Farmecul șahului fără miză competitivă e invocat (“Șahul nu e mereu competitiv. Șahul poate fi și frumos.” spune Beth la un moment dat) dar nu e prezent decât în formă caricaturală la final, când zeița campioană descinde într-o ținută de copertă Elle printre pensionarii moscoviți care joacă șah la -10 grade cu mucii înghețați în fular. Dacă aș fi văzut acest film în cinematograf și nu acasă în lockdown sunt sigură că pelicula ar fi crăpat, în acest moment, de rușine și ridicol.

Singurul aspect legat de ”traseul reușitei” care mi-a plăcut, cât de cât, deși are foarte puțină substanță, e micul bobârnac adus cultului american al ”succesului pe cont propriu” atunci când eroii poveștii observă că solidaritatea jucătorilor ruși le aduce un avantaj în fața individualismului american. Dar și acolo e o mobilizare pe tabere: de la egoul individului s-a făcut un salt la egoul naționalist (câh, câh și iar câh!).

Cred că aspectul competitivității exacerbate mi-a displăcut în mod pronunțat pentru că mi-a amintit de propriul meu traseu în lumea șahului, unde nu m-am simțit niciodată acasă dar am fost mereu împinsă de la spate de ai mei. Deși acest film m-a ”prins” și l-am urmărit cu interes până la capăt, mi-am dat seama că mă bucur că nu mai joc șah și sper să nu se găsească prea mulți părinți care să își traumatizeze copii ca pe mine după ce văd filmul ăsta, cu jocul care ”dezvoltă gândirea” și te poate face ”campioană”. O parte din presiunea asta, de a câștiga (în timp ce alții, inevitabil, pierd), a rămas cu mine de-a lungul vieții și e greu de deconstruit. Mă întreb încă, uneori, cum ar fi să joc șah din simplă plăcere și dacă așa ceva va fi posibil, cândva, pentru mine…

Revenind la oile/piesele noastre: The Queen’s Gambit e un film escapist, nu feminist. E evident însă (și departe de mine intenția de a nega asta) că escapismul are virtuțile sale: e terapeutic, până la un anumit grad, să evadezi dintr-o realitate sumbră. Și e motivul pentru care facebook-ul e plin de statusuri extaziate despre această serie, despre cât e de eliberator să vezi o femeie… câștigând, fiind în siguranță, înconjurată de bărbați de treabă etc.

De fapt, filmul mizează foarte mult pe tensiunea dintre ce știm că e realitatea femeilor și ce se întâmplă pe ecran, dintre cum sunt construite în general personajele feminine și cum acționează Beth. Inclusiv prin faptul că Salvarea ei, în momentele de criză personală cele mai grele, nu este un Bărbat (deși povestea creionează mai mulți candidați posibili la rolul ăsta) ci o prietenă de la orfelinat, care iese din cadru la propriu cam 80% din film și reapare în dublu rol de deux ex machina ”progresist”/token minority pe la final.

Alte chichițe progresiste sunt critica individualismului american vs. solidaritatea rușilor, tentativa (eșuată destul de lamentabil) de a ”nuanța” portretul făcut poporului rus în filmele americane prin prisma pasiunii pentru șah (rezultatul e din păcate un personaj colectiv din carton și clișee, expus în toată splendoarea lui în ultimul episod) și, în faza călătoriei la Moscova, aluziile la felul în care regimul american e mai preocupat de propagandă decât de performanță, mai interesat de politică și spionaj decât de talent.

În concluzie, acest film nu e feminist, doar aduce a feminism – e fantezia unor bărbați despre o femeie care trăiește ca ei. Să ne supărăm pe niște epigonii?

Eu, pe de o parte, prefer The Queen’s Gambit în locul miliardelor de minute de film făcute de bărbați care nici măcar nu trec testul Bechdel. Și, repetând o idee pe care am menționat-o deja, nu sunt deloc surprinsă de acest serial, ba chiar curioasă de creațiile ”epigoniilor”: feminismul a devenit o marfă, un trend, o piață de desfacere, plină deja de produse culturale create de bărbați și îmbibate sau îmbălate de male gaze, de fanteziile lor, de idiosincraziile lor, împachetate ca ”emancipatoare” și ”eliberatoare” pentru femei.

Publicul răspunde puternic la aceste creații pentru că nu produc o ruptură cu prezentul, efectul lor revoluționar e vax: Beth nu se confruntă cu patriarhatul ci se poartă ca un erou patriarhal care doar arată altfel, într-un fel care deschide și femeilor opțiunile fanteziste și escapiste de a fi părtașe la universul eroic patriarhal (din perspectiva eroismului, nu a ratării). De fapt, având în fața ochilor un exemplu ca Beth, pare că tot ce lipsește femeilor pentru a fi campioane mondiale la șah e… geniul. Și-uite așa am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună, dragi șahiste din toate timpurile!

În altă ordine de idei, eu iau seria asta (ca și alte multe creații de acest gen), ca pe un semnal și îndemn: feministelor adevărate, daca aveți o poveste la sertar, un scenariu abandonat în pivniță, un poem lung-lung din care ați scris doar prima strofă pe dosul unei liste de cumpărături, daca ați început să filmați un porn feminist sau ați scris cod pentru o nouă aplicație care folosește și inteligența emoțională, nu doar pe cea artificială, dragelor, vă spun, vă rog, vă încurajez — !acum e momentul să vă duceți munca creativă mai departe și să o scoateți la lumină! Lumea așteaptă, e atât de clar, încât se vând copii nu foarte izbutite de feminism la suprapreț!

Iar dacă nu vă vizitează demonii și îngerii creației, dacă sunteți aici doar pentru că aveți poftă de astfel de minunății, am ceva bun-bun și pentru voi! Pentru că astfel de opere există deja, dar nu ca blockbusters, ci, printre altele, în formă de cărți care pot fi descărcate și citite gratuit (pentru că nu au ca resort profitul;).

Vă încurajez să le căutați și să vă bucurați de ele!

De exemplu, apropo de escapism și fantezii eliberatoare, vă invit să descoperiți acest poem al Alinei Purcaru, apărut recent în antologia de poezie feministă Arta Revendicării. M-am tot gândit la el în timp ce urmăream The Queen’s Gambit și la faptul că m-ar interesa mai mult să văd un basm pentru adulți despre o șoferiță de tir care makes it to the top ca erou patriarhal, decât despre o campioană la șah (deh, gusturi personale:).

Enjoy!

 

Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă

Aș vrea să fiu un bărbat suedez

care pleacă în Danemarca doar ca să bea bere

cineva care o viață întreagă

s-a plimbat nonșalant prin benzinării,

a trecut prin gări slinoase

și a schimbat trenuri regionale,

cineva care acum

are propriul camion

și energie să treacă granița

doar ca să-și ia bere.

 

Aș vrea să fiu băiatul singur

și hotărât

să se pastileze la un festival electro

să fiu curiozitatea

din mintea lui

entuziasmul lui pentru ceva

netrăit și periculos

riscul

renunțarea

din nou

aș vrea să fiu propriul șofer de camion

în drum spre Danemarca.

 

Îmbrăcat în tricoul cu care am dormit

să mușc dintr-un sandviș luat la întâmplare

din prima benzinărie

un sandviș cu prea multă maioneză;

să mi se facă greață și să știu că e doar greață,

să merg mai departe cu camionul meu

netulburat,

cu rezervorul lui plin

să trec granița din Suedia în Danemarca,

să iau cu mine în cabină

backpackerițe și băieți pierduți

care se duc să se trashuiască

la festivaluri electro

#noshamenoshame

 

Să iau cu mine berea

frica de străini

despre care să știu că e doar frică

de străini

dar nimeni n-are cum să se atingă de mine,

niciun tricou de schimb

și niciun plan

decât să beau

bere în Danemarca,

să aștept să-mi treacă greața, să mi se facă din

nou foame,

și să mă întorc acasă

cu multe, multe sticle.

(Continuarea aici)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s