MATERN – Stagiunea Digitală de Teatru Politic 2020

by doamna goe

– E bine că lumea nu știe dinainte cât de greu o să fie cu copilul… altfel cred că mulți nu l-ar mai face, mi-a spus la un moment dat, pe un ton glumeț, Maria, în timp ce pregătea laptele pentru bebelușul ei pe care tocmai îl țineam în brațe.

– Pe bune? am răspuns eu perplexă. Nu crezi că îți e mai ușor în general dacă știi ce te așteaptă? Că poți să te pregătești mai bine, în toate felurile? De când dăunează omenirii cunoașterea?

Eram pregătită să mai adaug și alte lucruri și să fac un pic de reclamă feminismului, dar Maria mi-a zâmbit scurt și discuția de atunci s-a încheiat, pentru a reîncepe, însă, după câteva săptămâni, în mintea mea, în timp ce vizionam online spectacolul MATERN (în cadrul Stagiunii Digitale de Teatru Politic, care a fost minunată în întregime dar s-a încheiat, din păcate, duminica trecută).

Produs de o echipă formată integral din femei – mame și ne-mame – și având ca sursă experiențe și trăiri personale, spectacolul e o explorare foarte autentică și emoționantă (dar și foarte informativă!) a maternității în contextul societății românești. O inițiativă mai mult decât binevenită, pentru că avem mare nevoie de creații culturale care să vorbească despre maternitate într-un fel onest și realist și să mai scuture din norișorii roz și bleu care ne blurează vederea.

Am fost mereu consternată de neștiința și ignoranța noastră în privința acestui subiect. Sunt convinsă că oricare dintre voi puteți să îmi numiți pe loc trei filme în care personajul principal e un bărbat căruia îi place să se deghizeze în liliac, dar nici măcar unul în care personajul principal e o mamă, deși toți am venit pe lume prin bunăvoința unei asemenea persoane, și nu a unui tip deghizat într-un șoarece cu aripi.

Nu e însă o întâmplare că lucrurile stau așa. Fanteziile bărbaților au mai mult loc în spațiul cultural, moral, politic (și de orice alt fel vreți voi) decât realitățile femeilor. În același timp, maternitatea e lăsată, convenabil, în cârca și brațele lor, pe baza argumentului ”infailibil” al (ropot de tobe)… ”instinctului matern”, un fel de Moș Crăciun despre care oameni în toată firea vorbesc de parcă l-ar vedea aievea.

Ori în această atmosferă de basm patriarhal, în care femeile fac ”minuni” în tăcere și își ascultă instinctele, evident că nu are sens să vorbim despre realitățile și deseori dificultățile maternității… Maria a dat glas, prin observația ei, unei înțelepciuni din popor: până nu ai un copil home-made în brațe, instinctul matern nu există; când ai un copil home-made în brațe, ignoranța nu mai există… pentru că ai instinctul matern, care te face mai tare ca Batman. q.e.d.

Evident, lucrurile nu stau deloc așa și m-a bucurat enorm să văd această piesă care demitizează maternitatea ca pură ”magie” și ”instinct”, care sparge tăcerea din jurul acestui subiect și calcă (poetic-ironic-amuzant și ferm) tabuurile existente în picioare.

În MATERN se spun lucruri care, sunt convinsă, nu au mai fost spuse niciodată pe o scenă din România: că gravidele se cacă pe doctori la naștere (la propriu, mă jur!), că instinctul matern e un mit, că maternitatea e o muncă și că – la fel ca orice altceva în ordinea actuală a lumii – creșterea și nașterea unui copil costă – și cât costă.

E un teatru militant, feminist, onest, curajos – și în același timp emoționant, sensibil, jucăuș, tandru.

Toate aceste nuanțe sunt transmise atât prin poveștile/fragmentele narate cât și prin coregrafii, cântece, voci din off – pe scurt, o îmbinare de mijloace artistice care creează un spectacol fluid, vibrant, captivant.

Un rol foarte special în acest tur de forță performativ îl joacă muzica, în special melodiile interpretate de cele două actrițe la finalul fiecărei scene, care mie mi-au plăcut la nebunie și pe care aș vrea să le aud non-stop la radio! Piesa descrie realități cu care multe dintre noi suntem familiare, dar care sunt deseori dificil de transmis, exprimat sau chiar conștientizat. Ori mai ales pe fondul acesta, al unor subiecte ”grele” (fie și doar pentru că sunt atât de tabuizate), momentele muzicale vin ca niște stropi de ploaie care limpezesc, înviorează sau spun lucrurilor pe nume, mai răspicat, mai energic. Sunt dinamice și profunde – o joacă foarte serioasă.

Recomand din inimă acest spectacol și sper să fie vizionat de cât mai multă lume, cu sau fără copii, cu sau fără planuri de a îi avea. Piesa asta nu e doar pentru mama lui Batman, ci și pentru el și tot restul lumii, pentru că e despre și cu super-eroinele ”de la fiecare scară de bloc”.

*

PS: Când am pornit acest blog, în urmă cu 5 ani, am făcut-o din indignare și repulsie. Niște comentarii ale lui Cristi Puiu, care circulau la vremea aceea prin spațiul public, m-au scos într-o asemenea măsură din pepeni încât am început să scriu. Și am tot scris, uneori mai mult, alteori mai puțin, dar destul de constant, până când pandemia și un job nou și foarte solicitant m-au amuțit. Acesta e primul text pe care îl termin după o lungă pauză, dar ce mă motivează acum nu e revolta, ci bucuria. Iar subiectele care m-au scos atunci din țâțâni și acum din amorțire sunt legate și dezlegate: pe atunci era un regizor arogant care împărțea femeilor sarcini, acum e o piesă de teatru despre maternitate, produsă de o echipă formată integral din femei, care mă face să fredonez cu voce tare pe stradă:

Strigă-ți lupta și durereeeeaa

și revendică-ți puterea!

Vrem să fim împreună –

să creștem copiii într-o lume mai bună!

Yeah!

***

MATERN

Cu: Oana Rusu şi Alice Monica Marinescu
Mişcare scenică: Carmen Coțofană
Scenografie: Irina Gâdiuță
Muzica și versurile: Maria Sgârcitu şi Teodora Retegan
Afiş: Lucia Mărneanu
Concept şi scenariu: Alice Monica Marinescu