Ursula Le Guin – Deposedații

În adolescență, pe când îmi făceam conștiincioasă temele de ”intelectuală aspirantă” citind Marea Literatură a Lumii, ea era mereu de gen masculin. La propriu sau la figurat (rareori se întâmpla să fie scrisă de femei care abordau însă o perspectivă masculină). În felul ăsta am ajuns să citesc mii de pagini de proză științifico-fantastică, dar nicio autoare, ratând astfel o întâlnire mai timpurie cu scriitoarea mea preferată, Ursula K. Le Guin, pe care am descoperit-o abia anul acesta.

Așa se face că m-am tot întrebat, de când am început să citesc și să fiu ”posedată” de cartea ei, Deposedații, în ce fel s-ar fi schimbat viața mea dacă aș fi descoperit-o în urmă cu două decenii. Aș fi receptat, oare, viziunea revoluționară a romanului și întrebările care o însoțesc cu entuziasmul de acum? Sau le-aș fi expediat în acel colț pe atunci întunecos și nefrecventabil al minții mele dedicat narațiunilor stângiste, unde am făcut lumină mult mai târziu?

Zidul din noi

Deposedații începe cu descrierea unui zid, care, recunosc, aproape că m-a plictisit la prima lectură, nerăbdătoare cum eram să mă lansez în spațiul cosmic și în lumi necunoscute:

Nu era decât un zid. Nu părea important. Construit din pietre nefinisate, lipite superficial cu mortar. Un adult putea cu ușurință să arunce o privire de partea cealaltă, chiar și un copil îl putea escalada. Acolo unde traversa drumul, în loc de poartă, zidul degenera în simplă geometrie, o linie, ideea unui hotar. Doar că ideea era reală. Importantă. De șapte generații nu existase nimic mai important pe lume decât zidul cu pricina.*

Gestul de a trece peste ziduri simbolice e o temă principală a cărții. Pentru că a trece peste un zid de mărimea unei idei poate fi un pas mai greu de înfăptuit decât a te deplasa în spațiul extra-terestru.

E trist să recunosc asta, dar sunt convinsă că la 16 ani nu aș fi trecut peste zidurile ridicate în mintea mea de Educatori și Familie, care mă făceau să percep cu groază cuvinte ca ”anarhism” și ”feminism” și aș fi respins această carte și ideile ei. Nimbul de tabu care le împrejmuia m-ar fi ținut la distanță.

Și e de înțeles: pe atunci, aveam mare nevoie de acel zid, aveam nevoie de acea protecție. Mă simțeam în siguranță fiind de acord cu lumea din jurul meu, fără să îmi dau seama că asta mă ține într-un fel captivă:

Ca toate zidurile, era ambiguu, cu două fețe. Ceea ce se afla în interiorul său, ori în afara sa, depindea de ce parte a zidului te aflai. Privit din exterior, zidul împrejmuia un teren arid de șaizeci de acri numit ”portul Anarres”. (…) Privit de partea cealaltă, zidul împrejmuia Anarres. Întreaga planetă se afla în interiorul său, un mare lagăr de prizonieri, izolat de alte lumi și de alți oameni, în carantină.

Acestea sunt primele informații pe care le primim despre Anarres și care se vor dovedi, ca multe alte lucruri din această carte, echivoce (în engleză titlul romanului este ”Deposedații – o utopie ambiguă”).

Omul de pe Lună

Acțiunea din Deposedații se desfășoară pe planetele Anarres și Urras, două lumi gemene (fiecare este ”luna” celeilalte) din Tau Ceti (de aici și denumirea de ”cetieni” pentru populația aceste zone, care apare în mai multe cărți ale autoarei).

Urras e o copie fictivă a Terrei anilor ’70, dominată politic de statul A-Io (replica Statelor Unite ale Americii), unde întâlnim atât proprietatea privată și principiile economiei capitaliste, cât și sărăcia, rasismul și sexismul bine-cunoscute în lumea noastră. A-Io se află într-o competiție continuă cu Thu, un stat socialist construit după modelul Uniunii Sovietice. Între cele două puteri izbucnește, în timpul escalei lui Shevek, chiar și un ”proxy war” – o aluzie evidentă la Vietnam.

Anarres, în schimb, e o planetă cu condiții de viață foarte vitrege, colonizată în urmă cu 200 de ani de către un grup de revoluționari anarhiști de pe A-Io pentru a pune bazele unei societăți egalitare. În societatea anarhistă nu doar că nu există proprietate privată și bani, dar până și limbajul este unul nou (lipsesc, de exemplu, pronumele posesive). Adăpostul și mâncarea sunt disponibile pentru toată lumea, iar munca nu este remunerată, ci prestată din convingere. Eforturile necesare pentru supraviețuire și dezvoltare sunt împărțite/împărtășite de întreaga societate, cu un minim al contribuției stabilit la o zi de muncă pe decadă.

Personajul principal al romanului, un fizician anarresian pe nume Shevek, aspiră să dezvolte o Teorie Unificată a Timpului, adică să armonizeze în forma unor principii schimbarea însăși. Pentru a atinge acest obiectiv și a își ajuta comunitatea să iasă din izolare (la propriu și la figurat), Shevek decide să facă un pas pe care nimeni nu îl mai făcuse: să meargă pe Urras, în sânul societății de care lumea lui s-a dezis în urmă cu 200 de ani.

Deposedații începe odată cu plecarea lui Shevek, iar descrierea călătoriei pe Urras alternează cu descrierea vieții lui pe Anarres, în ordine cronologică – adică începând cu copilăria și culminând cu momentul plecării. În acest fel, primim, ca cititoare, detalii semnificative despre organizarea societății anarhiste de pe Anarres, în contrast cu lucrurile pe care le descoperim în același timp, prin ochii lui Shevek, în A-Io.

De unde vine lumina

Deposedații nu e doar o lucrare de ”știință fantastică”, ci mai ales una de știință politică: autoarea reconstruiește în universul fictiv al romanului principalele teme ale epocii sale, făcând loc, prin fisurile din țesutul social al celor două lumi, și pentru câteva raze de lumină.

Nu întâmplător (cartea e scrisă în 1974), aceste raze de lumină vin de pe ”Lună”, teritoriul pe care atât Uniunea Sovietică cât și Statele Unite s-au întrecut în a îl ”cuceri” în deceniile premergătoare apariției cărții, ca dovadă infailibilă a măreției și succesului ideologiilor pe care le propovăduiau.

În acest spațiu ”lunar” al aspirațiilor și proiecțiilor, Ursula Le Guin plasează în mod foarte inspirat o societate anarhistă care se distanțează, în roman, de ambele ideologii de stat dominante în acea perioadă pe Urras/Terra. Așa are loc saltul spre utopie: Anarres nu e doar o formă de negare și critică a societăților capitaliste, ci se distanțează și de erorile așa-numitului ”socialism real”.

Iată de exemplu cum justifică anarrasianul Shevek refuzul său de a colabora cu guvernul Thu:

Tu știi ce vreau eu, vreau ca poporul meu să iasă din exil. Am venit aici deoarece nu cred că voi, acolo, în Thu, doriți să aducem înapoi revoluția cea veche, cea adevărată, revoluția pentru dreptate pe care voi ați început-o și ați întrerupt-o la jumătatea drumului. Aici, în A-Io, le e mai puțin frică de mine pentru că ei au uitat revoluția. Nu mai cred în ea.

Tot ce e omenesc aruncă o umbră

E important de menționat aici că utopia societății anarhiste nu apare în forma unui ideal pur, ci este la rândul ei ambiguă – schimbându-și consistența în funcție de perspectiva din care e privită.

De exemplu, dintr-un anumit punct de vedere, Anarres chiar este un ”lagăr de prizonieri”, așa cum e descris la începutul cărții:

Privit de partea cealaltă, zidul împrejmuia Anarres. Întreaga planetă se afla în interiorul său, un mare lagăr de prizonieri, izolat de alte lumi și de alți oameni, în carantină.

Anarhiștii sunt complet izolați de lumea exterioară și nevoiți să plătească un preț pentru autonomia lor: de opt ori pe an, ei livrează marilor puteri de pe Urras (inclusiv celor cu un model de guvernare socialist, care sunt complici în acest proces de exploatare) ”o încărcătură completă de mercur, cupru, aluminiu, uraniu, cositor și aur”. Consecințele acestui fapt sunt descrise fără urmă de echivoc: ”lumea liberă de pe Anarres era o colonie minieră a planetei Urras”.

Libertatea unora e un simplu calcul de profit pentru ceilalți: ”i-ar costa mai mult pe urrasieni să sape ei însuși după minereuri, de aceea nu ne invadează. Dar dacă am întrerupe acordul comercial, ar folosi forța”, spune la un moment dat, cu multă amărăciune, un anarresian.

Vedem deci că dintr-o anumită perspectivă, Anarres o societate exploatată, aflată în exil. Se poate vorbi, în aceste condiții, despre o societate liberă? Îndrăznesc să argumentez că da. A considera că Anarres e o societate de sclavi e o perspectivă limitată de propria noastră percepție despre putere ca putere economică și militară, este ceea ce vedem când trecem de o parte a zidului ideologic și devenim noi însene urrasiene.

Pentru că ceea ce pentru unii e un umilitor ”lagăr de prizonieri”, poate fi, concomitent, pentru alții (tot de pe Urras)… Paradisul. Maedda, un urrasian revoltat din A-Io, îi mărturisește la un moment dat lui Shevek:

Știi ce a însemnat societatea dumitale, aici, pentru noi, în acești o sută cincizeci de ani? Știi că oamenii de aici, atunci când vor să își ureze unii altora noroc, spun: ”Să te renaști pe Anarres”? Să știi că există, că e posibilă o astfel de societate fără guvern, fără poliție, fără exploatare economică, că nu mai pot spune din nou că nu e decât un miraj, visul unei idealiste!

Deposedații adună într-un mănunchi toate aceste diferențe de perspective, construind un traseu al cunoașterii mai puțin obișnuit: adevărul descoperit nu e unul nou, ci stă în puterea de a îți vedea principiile din mai multe unghiuri, dacă vreți, de pe ”lună”. A le testa limitele. A ieși în afara lor. A concilia sau trece prin ceea ce te neagă.

O, copilă-Anarhie

”Utopia” la care titlul romanului face referire nu are o formă finală, imuabilă, ci reprezintă o sumă de eforturi continue, un proces de a menține vie și reinventa cu fiecare persoană și fiecare generație principiile vieții comune, care riscă altfel să își piardă valoarea.

Așa se face că descoperim, pe parcursul cărții, semne clare ale declinului revoluționar de pe Anarres, unde – deși principiile egalității și auto-guvernării sunt respectate – apar alte probleme: opinia publică devine un ”gardian” invizibil care pune piedici libertății individuale (prin frica de a deveni un paria în ochii celorlalți); orgoliile anumitor indivizi aflați în poziții cheie instaurează, într-un fel mai perfid decât pe Urras, o formă de ”putere” greu de deconstruit; noile generații ”învață pe de rost” principiile anarhiste, în loc să le trăiască și descopere pe cont propriu, etc.

În plus, pe Anarres, condițiile de viață sunt foarte vitrege: există perioade de foamete care aruncă întreaga societate în suferință. Viața anarrasienilor e o luptă pentru supraviețuire, pe care aceștia o duc în izolare, fără a explora posibilitatea cooperării cu alte planete. 

După ce constată, pe propria sa piele, toate aceste realități dure, criza profundă în care se află societatea sa, fizicianul anarhist Shevek se încumetă în cea mai adâncă noapte, în brațele dușmanului, în societatea care a stat la bazele lumii sale, reprezentând, totodată, o negare a ei.

Deși pentru unii anarrasieni gestul lui Shevek e o trădare, el reprezintă de fapt o întrupare a principiilor anarhiste menționate în carte, conform cărora construirea unei noi societăți înseamnă o veghe continuă, o stare de alertă și căutare plasată la marginea abisului:

O, copilă-Anarhie, infinită promisiune, –

infinită precauție

ascult, noaptea ascult

lângă leagănul ca noaptea de adânc

dacă-i e bine oare copilului..

Propunere pentru un nou filtru de Instagram: Vălul Ignoranței

Pe scurt, Vălul Ignoranței e o metodă de evaluare a moralității unui anumit scenariu, printr-o metodă pe care multe dintre noi ar numi-o, simplu, empatie, dar pe care Marii Filozofi ai Lumii au ținut să o boteze într-un fel mai complicat și să o reducă la un exercițiu individualist: acela de a judeca un contract social prin filtrul unui ”văl al ignoranței”, adică neștiind în ce ipostază îl vei experimenta – te-ai putea naște în bogăție sau sărăcie, în sclavie sau libertate etc.

Să spunem, de exemplu, că ar trebui să alegi dacă să trăiești pe Urras sau Anarres, fără să știi în ce fel se va desfășura viața ta: ai putea fi o femeie dintr-o etnie persecutată pe Urras, născută în sărăcie, sau copilul celui mai bogat urrasian. Sau te-ai putea naște pe Anarres, din nou, în toate scenariile posibile. Ce ai alege?

Pentru mine, Anarres e răspunsul e evident, și sper că părerea mea e împărtășită de cât mai multă lume. Iar diferența majoră pe care o văd este că deși pe Anarres există un pericol foarte real de a muri de foame, acesta e aproape egal distribuit: întreaga societate e expusă în mod egal la vulnerabilități, ceea ce înseamnă că toată lumea va lupta pe rupte pentru a îmbunătăți situația. Pe când dacă ajungi în foamete pe Urras, ești singură sau aproape singură în lupta cu destinul tău. Foametea și suferința unora nu e a tuturor. Poți muri de foame și frică (cum li se întâmplă multora și pe Terra, în realitatea noastră imediată), fără ca experiența ta sa miște restul lumii.

Suntem uniți de suferință, nu de iubire, cum spune Shevek în discursul adresat protestatarilor de pe Urras:

Discursul lui Shevek pe Urras

Suferința noastră comună este ceea ce ne unește. Nu iubirea. Iubirea nu se supune minții și se transformă în ură atunci când este forțată. Ceea ce ne leagă este mai presus de voința noastră. Suntem frați și surori. Suntem înrudiți prin ceea ce avem în comun. În durere, pe care fiecare dintre noi trebuie să o îndure singur, în foame. În sărăcie și speranță ne recunoaștem frăția. O cunoaștem, pentru că a trebuit să o învățăm. Știm că nu avem niciun ajutor, decât unul pe altul, că nicio mână nu ne va salva dacă nu întindem mâna. Iar mâna pe care voi o întindeți este goală, așa cum este și mâna mea. Nu aveți nimic. Nu posedați nimic. Nu dețineți nimic. Sunteți liberi. Tot ce aveți voi este ceea ce sunteți și ceea ce dați. Mă aflu aici pentru că voi vedeți în mine o promisiune, promisiunea pe care noi am făcut-o acum două sute de ani în acest oraș – promisiunea ținută. Noi, pe Anarres, ne-am ținut promisiunea. Nu avem nimic altceva decât libertatea noastră. Nu avem nimic să vă dăm decât libertatea voastră. Nu avem nicio lege în afara unicului principiu al ajutorului reciproc între indivizi. Nu avem niciun guvern decât unicul principiu al asocierii libere. Nu avem state, națiuni, președinți, premieri, șefi, generali, directori, bancheri, proprietari, nu avem nici salarii, nici caritate, nici poliție, nici soldați și nici războaie. Dar nici nu avem mai mult din altele. Noi suntem părtași, nu posesori. Nu suntem prosperi. Niciunul din noi nu este bogat. Niciunul nu este puternic. Dacă Anarres este ceea ce doriți, dacă acesta e viitorul pe care îl căutați, atunci vă spun că trebuie să vă îndreptați spre el cu mâinile goale. Să vă îndreptați către el singuri și goi, așa cum vine copilul pe lume, către viitor, fără trecut, fără nicio avere, viața lui depinzând în totalitate de viața celorlalți oameni. Nu puteți lua ceea ce nu ați oferit și trebuie să vă oferiți pe voi. Nu puteți cumpăra Revoluția. Nu puteți face Revoluția. Nu puteți decât să fiți voi înșivă Revoluția. Ea există în spiritul vostru, sau nicăieri.

De ce e important acest roman mai ales acum

Omenirea populează o planetă cu multe resurse, asemeni urrasienilor, dar problemele cu care ne confruntăm sunt urgente și numeroase.

Ce semn mai clar decât o pandemie globală ne-ar putea trezi la realitatea că suntem uniți în suferință și pericol? Ce poate fi mai alarmant decât a ne vedea planeta uscându-se și arzând din pricina schimbărilor climatice? Cum putem ajuta cât mai rapid sutele de milioane de oameni care trăiesc în foamete și sărăcie extremă?

Trăim o epocă sumbră, care prevestește un viitor și mai sumbru, așa că nu e de mirare că narațiunile apocaliptice abundă (chiar și pe raftul feminismelor – Povestea Slujitoarei, de exemplu, pe care am recenzat-o recent, cu ceva oftică, se bucură de un succes răsunător).

Problema cu narațiunile apocaliptice e însă că în cele mai multe cazuri, nu pot oferi decât consolarea că se încheie cândva (iar noi aterizăm în același prezent gri, amenințător, sufocant).

Cât de mulți creatori și creatoare se încumetă astăzi, în epoca fragmentării, disipării, dubiilor, să construiască o utopie, fie ea una ambiguă?

Pentru mine a fost revoluționar să văd chiar și o societate fictivă, imperfectă, dar care încearcă să trăiască după principii anarhiste. A fost empowering să văd că anarhismul primește ceea ce merită: rolul de alternativă viabilă. A fost terapeutic să mă plimb, alături de Shevek, Travek și alți anarrasieni printr-o lume unde proprietatea privată nu există, unde pronumele posesive nu există. A fost eliberator să urmăresc ideile unui om pentru care puterea nu se definește așa cum o definim cel mai des în prezent, ca putere asupra cuiva, ca dominație, ca superioritate.

A fost revoluționar pentru că îmi confirmă ceva, prin simplul fapt că am simțit toate astea parcurgând cele 400 de pagini ale romanului. Ceva ce simțeam deja, dar care prin textul Ursulei K. Le Guin a devenit mai concret: lumea aceasta există și nu doar în mintea mea.

Există ca posibilitate, ca aspirație, ca șansă.

Nu pot decât să recomand călduros acest titlu și să sper că va fi din ce în ce mai citit și discutat și poate chiar ecranizat, așa cum s-a întâmplat cu Povestea Slujitoarei. (Deși a câștigat cele mai prestigioase premii acordate literaturii SF – premiul Nebula în 1974 și premiul Hugo în 1975 – acest roman cu un univers atât de fascinant și ofertant nu a fost ecranizat niciodată.)

E clar că sunt încă multe ziduri în picioare în această lume (iar altele noi se construiesc zi de zi). Cu multă fantezie și claritate, Deposedații ne arată cât de departe putem sări.  

 

PS/Recomandare: Aici și aici puteți citi două eseuri feministe care analizează mai în detaliu relavanța romanului Deposedații în contextul istoric actual.

*Atât acest citat cât și restul citatelor menționate în această recenzie provin din ediția în limba română a cărții apărută la Editura Nemira în 1995 în traducerea lui Emil Sârbulescu

Photo by Mat Reding from Pexels

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s