Pepene galben (proză speculativă queer-feministă)
Hari trase maneta ca la carte și capsula se deschise cu un fâsâit, care ar fi putut la fel de bine să fie primul acord al unei melodii funebre dintr-o anumită parte a galaxiei.
Deși ardea de nerăbdare să deschidă ochii și să afle mai repede ce îi picase la BAC, se abținu cu greu și începu scanarea, pentru că era sigură că e trecută în barem. Observă cu mirare că nu avea niciun echipament protector, deci nu era pe Beta Centauri sau, Doamnă Ferește, pe vreun asteroid cu traiectorie imprevizibilă. Două membre inferioare, două membre superioare, structură scheletică fără aplicații cibernetice.
– Vai de steaua mea, se gândi Hari, cred că e structură scheletică humanoidă.
Membrana de contact era moale în contact cu suprafața solidă a capsulei.
– Rahat cu pixeli, asta e epiderma, am avut dreptate, suspină ea. Măcar să fi nimerit după Apocalipse și nu înainte!
Cu inima plină de amărăciune, activă o parte din senzorii de orientare ridicând pleoapele.
– E și un lucru bun în chestia asta, încercă ea să se consoleze. Corpul uman e simplu de navigat pentru că specia asta a fost prea preocupată să se autodistrugă în loc să își dezvolte capacitățile senzoriale și emoționale. Putea să fie mai rău.
Hari încerca să rămână optimistă, deși nu îi venea în minte niciun alt exemplu mai negativ, din întregul univers cunoscut. Iar ultima ei urmă de speranță dispăru rapid: ridicându-se în vârful oaselor și privind în jur, observă cu amărăciune că peisajul era departe de a fi apocaliptic.
Vegetația era abundentă, temperatura aerului moderată și Soarele vizibil de la nivelul solului.
– Uau, ce mic și trist e soarele, se gândi Hari, care nu își văzuse niciodată planeta-mamă dintr-o astfel de perspectivă.
Încercă să își mai amintească câteva lucruri despre Terra, dar singurul lucru care îi veni în minte, din versurile unui cântec hip-hop din eonul trecut, era porecla de „planetă a canibalilor”. Deși canibalismul nu era larg răspândit, dorința de (auto)distrugere a locuitorilor ei era proverbială în toate galaxiile, cum dovedește și cunoscuta zicală: „am fost bună cu tine, nu fi om cu mine”.
– Fir-ar a naibii de treabă, în afară de zicale și porecle nu îmi amintesc mare lucru, se amărî Hari… Ok, deci e cazul să ne bazăm pe observație. Strat de ozon, condiții perfecte pentru dezvoltarea faunei, sol cu structură argiloasă și fertilă. Ce planetă de cinci stele are umanitatea, 99% din galaxie ar sări în sus de fericire să aibă parte de așa ceva. Nici nu îmi pot imagina condiții mai bune…
Hari avu pentru o secundă o licărire de speranță. Se zvonea că în Confederație se construiește prima planetă artificială, iar modelul nu e încă cunoscut. Dacă i-a picat la BAC noua planetă Paradis, care are ca model structura atât de privilegiată a Terrei? Din păcate, corăbiile pline de avânt ale lui Hari se înecară imediat, pentru că privirea ei ajunse rătăcind la un fel de ecran mat, albastru, pe care stătea, scris cu semne albe, următorul mesaj:
Mang lia 35km
– Rahat cu praf de stele, mârâi Hari, ăsta e un dialect din humanoida timpurie…
Semnul stătea deasupra unor suprafețe gri, despre care bănuia că sunt o pistă de lansare pentru capsule sau alte vehicule zburătoare.
– Dacă urmez calea asta, își spuse ea pășind pe pistă, voi ajunge cu siguranță la un centru de navigare. Pe drum pot să analizez suprafața planetei și situația istorică și să încerc să îmi dau seama care e cerința pro…
Înainte să își ducă gândul la sfârșit, Hari fu catapultată în aer de un tir cu număr de Ialomița, așa cum avea să se constate multe ore mai târziu, în procesul verbal.
*
Când i se reactivă conștiința, Hari văzu doar întuneric în jur și speră pentru o clipă că se afla din nou în capsulă, iar ce i se întâmplase mai devreme era doar un vis urât.
Din păcate, maneta era de negăsit și o scanare superficială îi confirmă că populează încă structura osoasă humanoidă care o aruncase pe culmile disperării mai devreme. Își aminti cum să pornească senzorii de observare și începu să exploreze vizual spațiul în care se afla: o încăpere cubică, cu laturi dintr-un material pe care nu îl putea identifica momentan, dar care părea extrem de nesigur. Sursele de lumină erau artificiale, șase la număr și plasate în spatele unor grilaje metalice de un prost gust strigător la cer.
– Specia asta humanoidă chiar știe să își seteze prioritățile în ordinea care trebuie: a reușit să producă două apocalipse înaintea unei surse de lumină decente, cugetă ea.
În același moment, identifică semnale sonore în stânga ei. Sunetele erau când scurte, când lungi și chiar și cu dotările emoționale rudimentare pe care le avea la îndemână Hari își dădu seama că erau niște strigăte de ajutor.
Întorcându-se ușor, observă o humanoidă întinsă pe orizontală pe o cutie învelită în alb.
– E ceva ciudat aici, își spuse ea, observând cu bucurie că în ciuda structurii fizice neaugmentate, corpul humanoid era suficient de avansat pentru a face calcule emoționale de gradul 2. Asta îi permise să observe, după o scurtă scanare, că humanoida găzduia un pui și pierdea foarte mult lichid amniotic.
Fix când se pregătea să se ridice și să o ajute să își aducă copilul sufocat pe lume, Hari văzu cum un panou perpendicular se desprinde dintr-una din suprafețele cubului și doi humanoizi pătrund în încăpere. După forma corpului păreau a fi diferiți, dar amândurora li se dilatară pupilele cam în aceeași măsură când o văzură stând în capul oaselor pe pat.
– Ia uite că s-a trezit frumoasa din pădurea adormită!
Humanoida mai înaltă se apropie și se puse în șezut pe cutia pe care se afla Hari, continuând:
– Nici nu știi ce noroc ai avut, păpușă. Lovită în plin de un tir cu 100 de km la oră și nu ai decât niște zgârieturi. Cât pe ce să strici mutrișoara asta frumușică, nu ar fi fost păcat? Cine te mai lua de nevastă?
Hari rulă rapid funcțiile de decriptare și observă din nou, ușurată, că limbajul uman era suficient de primitiv pentru a fi procesat fără probleme. O șocă însă agresivitatea humanoidei și decise să facă o scanare rapidă. Specimenul din fața ei avea alte organe de reproducere decât humanoida care gemea pe fundal, dar și o structură emoțional-internă foarte diferită.
Hari își aminti ca prin ceață o notă de subsol despre segregarea sexuală, un fenomen bizar, prezent în istoria îndepărtată a câtorva specii primitive. Era oare vorba despre oameni sau despre ontoplasmele cutanate în acea notă informativă din capitolul despre cauzele apocalipselor? Fruntea lui Hari se încreți în efortul de a-și aminti acest detaliu cât se poate de semnificativ. Fără să ajungă la o concluzie, decise să acomodeze, așa cum cerea baremul, limitele realității empirice în experiența ei de cunoaștere și catalogă noul exemplar ca fiind un „humanoid”.
Coeficientul lui de inteligență emoțională era atât de scăzut că nici măcar nu apărea la scanare, așa că Hari hotărî să își testeze puterile asupra lui. Pentru a îi contracara agresiunea de mai devreme, îi trimise o undă de tristețe (30%), melancolie (30%) și vină (40%), în ciupituri moderate. Conform calculelor ei, organismul lui era prea primitiv pentru a rezista unor preparate mai complexe.
Cu bucurie, Hari observă că experimentul avea efectul scontat. Humanoidului îi dădură brusc lacrimile și se înroși la față, începând să îngaime printre oftaturi:
– Doamne, că frumoasă mai ești cu ochii ăștia mari și limpezi…
– Domnu doctor, vă simțiți bine? întrebă brusc persoana care îl însoțea, venind un pas mai aproape.
– Da, Marcelo, m-am emoționat și eu un pic așa, că am și eu o inimă. Of, of, mi-am amintit de mama, Dumnezeu s-o odihnească, mai spuse el și, cu o mișcare pe care Hari nu o prevăzuse, întinse una dintre membrele superioare spre ea, atingând-o.
Hari sări brusc din pat, răsturnând măsuța din stânga ei. Nu îi venea să creadă că acest individ inițiase contact corporal cu ea într-un mod atât de agresiv. În mai toate colțurile Confederației, un astfel de delict te putea costa viața.
Se întristă. Era una să deruleze rolele de arhivă și să folosească simulatoarele de memorie pentru a cunoaște societățile primitive și alta să simtă pe propria piele și în propria structură scheletică humanoidă efectele toxice ale insensibilității. Simți, totodată, o emoție nouă, dispărută de mult din spectrul federal, care aducea cu albastrul, dar era mult mai intensă și distructivă. Mânie-răzbunare-azi-cum. Era greu de analizat pentru că îi depășea capacitățile fizice de scanare, extrem de rudimentare.
– Am nevoie de contact pentru a o putea stabiliza, se gândi Hari. Dar înainte de asta am altă treabă urgentă, și anume să salvez humanoida asta și puiul ei.
Hari se întoarse spre cutia albă din partea stângă și observă cu amărăciune că femeia agoniza deja de durere:
– Domnu’ doctor, vă rog, simt că mă sfârșesc.
Scos din transa emoțională în care îl prinsese Hari, doctorul își recompuse rapid mina:
– Ce te vaiți așa, fă, că abia ai ajuns. Cine te crezi, ducesa de Yorkshire? Vrei să vină valeții să te întrebe de sănătate? Se îndreptă apoi spre așa-numita Marcela, care părea un fel de aghiotant: îi faci un calmant că mă dor urechile să o aud și mă uit la ea mai pe seară, acum am o programare importantă la cabinet.
– Da’ domnu’ doctor, mor aici și eu, și copilul, spuse femeia cu vocea sfârșită de durere.
– Ia uite nu știam că ducesa are și studii de medicină, ne-am dat dreacu’, comentă humanoidul făcând un semn din ochi către audiență.
Hari era bulversată. Nu experimentase niciodată în viața ei atâta agresiune primitivă, la un asemenea grad de expunere, dat fiind că scuturile emoționale umane erau aproape inexistente. Iar dacă o ajuta pe humanoidă să nască avea să acceseze toate stările arhivate în memoria ei sensibilă… Pe de altă parte, a o lăsa pe mâna humanoidului nu era o opțiune. La o analiză superficială a sinapselor, Hari observase deja că specimenul numit „doctor” poseda o cantitate foarte limitată și arbitrară de cunoștințe despre corpul uman.
– Oare e posibil să îmi fi picat la BAC „nașterea la humanoizii timpurii”? se întrebă Hari îndreptându-se spre humanoida care țipa de durere.
„Mirela” citi ea pe o fișă zburată de pe masa pe care o răsturnase mai devreme.
– Mirela! spuse apoi cu voce tare, punând în semnalul sonor curaj (30%), atenție (50%) și sclipici (20%). Din reacțiile femeii observă imediat că inteligența ei emoțională era la parametri uimitor de ridicați față de ceea ce vedea în jur. Humanoida Mirela era probabil – considerând standardele cu care Hari luase cunoștință – un fel de geniu al speciei ei. De ce țipa atunci, cerând ajutorul unui humanoid? Hari era din ce în ce mai depășită de această lume întoarsă pe dos.
Sub privirile uimite ale intrușilor Marcela și domnu’ doctor, Hari se aplecă peste burta Mirelei și întinse mâinile cu palmele desfăcute deasupra ei.
– Să vedem de ce e în stare structura scheletică humanoidă la nivelul transferului energetic, își spuse ea în gând, îndreptându-și toate capacitățile spre Mirela.
*
O oră mai târziu, ușa salonului 9 se deschise și Hari păși plină de curiozitate pe culoarul cu linoleum gri, luând mâna de pe clanță cu mare grijă să nu facă zgomot. Primul lucru pe care îl văzu fură cele trei neoane de deasupra, care se aprindeau și se stingeau periodic, cu un bâzâit enervant.
Hari rămase pironită locului.
– Nu mai înțeleg nimic, murmură ea cu ochii fixați pe neoanele clipocinde. De ce sunt încă aici? Tocmai am salvat două humanoide de la moarte, prin transfer emoțional la nivel celular – o operație care în condițiile actuale de dezvoltare a speciei ar trebui să fie imposibilă… În plus, le-am făcut cadou așa numitei „Marcela” și „doctorului” o sesiune de regresie în copilăria mică, înaintea deprinderii mersului biped, ca să mă lase în pace… De ce mă aflu încă aici? De ce? se întrebă ea cu ochii pironiți în pâlpâiala de deasupra creștetului ei… Care poate să fie cerința de la BAC, dacă nu asta? Poate să îi ajut pe oameni să construiască în sfârșit o sursă de lumină decentă?
Hari se enervă și toate cele trei neoane se stinseră fără zgomot în aceeași clipă.
*
O ploaie măruntă cădea fără încetare peste micul adăpost încropit din paravane ruginite la marginea drumului județean. Întinsă pe lăzile goale de bere înșiruite de-a lungul zidului pe post de bancă, Camelia încerca fără succes să urmeze indicațiile suave ale unei voci masculine care o îndemna, prin difuzorul telefonului, să fixeze cu privirea un punct în spațiu și să respire adânc.
Oricât s-ar fi străduit, nu-i ieșeau decât niște oftaturi exasperate: după ultimele alegeri, cineva colectase panourile electorale din toată comuna și le folosise ca să acopere, pe ici pe colo, găurile de prin acoperișuri, așa că privirea ei dădea acum târcoale când buzelor trandafirii și cărnoase ale PNL-ului, când cheliei pesediste ușor cutate, fără a se putea pironi niciunde.
La capătul unui suspin mai lung decât toate celelalte, Camelia sări brusc în picioare, activă telefonul, închise aplicația de mindfulness, verifică pe rând trei canale de chat, două adrese de mail și, preventiv, conturile celor patru rețele sociale în care era activă și îl închise la loc. Albe de crispare, degetele ei rămaseră încleștate în jurul carcasei negre. Se agăța de ea ca de o piatră de salvare. Avea nevoie de ceva, orice, pentru a-și stăpâni lacrimile pe care le simțea coborând deja, fierbinți și impetuoase, pe obraz.
Măcar nu o vedea nimeni în halul ăla… stația de microbuze era goală pentru că duminica nu circula niciunul, nici măcar pe ruta cu spitalul județean, iar mașinile treceau rar, cam una la 10 minute. Să tot plângi în voie.
Era în mijlocul unor noi suspine sfâșietoare când observă, cu o tresărire, că ceva se mișcă în tufișurile de peste drum, la o distanță prea mare față de pământ pentru a fi doar un câine vagabond, dar mult prea aproape pentru a fi un avion.
Nu mică îi fu mirarea când din spatele crengilor veștejite de gazele de eșapament ieși o fată cam de vârsta ei care începu să traverseze cu mișcări prudente strada plină de praf, oprindu-se din când în când să asculte dacă vine vreo mașină. Purta o salopetă de culoare mov și avea părul strâns bine-bine într-o coadă lungă până la mijloc.
Când fata ajunse la doi pași de ea, în stația de microbuz plină cu graffiti și măscări, Camelia era atât de fascinată de apariția ei încât își uitase aproape complet propria tragedie.
Cele două tinere se măsurară câteva clipe în tăcere.
– De unde ai venit prin boscheții ăia? își luă avânt Camelia, cu inima cât un purice, arătând cu degetul spre locul cu pricina.
Hari îi urmări gestul și răspunse fără cuvinte, indicând la rândul ei clădirea scorojită a spitalului care se zărea în depărtare.
– Păi și nu puteai să ieși pe poartă, ca oamenii? continuă Camelia.
Primul instinct al lui Hari fu să răspundă că nu era un om, dar se răzgândi rapid. Era mai bine să nu își divulge identitatea, pentru a o putea studia pe humanoidă în mediul ei natural. În plus, după contactul cu memoria sensibilă a Mirelei stăpânea perfect dialectul local.
– Fac cum am eu chef, răspunse ea enigmatică, decisă să preia inițiativa. Dar tu de ce plângi?
Camelia își simți brusc lacrimile reci de pe obraji și își aminti într-o secundă de năpasta care o lovise. Răspunse șoptit, aproape imperceptibil, ca și când s-ar fi temut de propriile cuvinte:
– M-am despărțit de prietenul meu… Adică așa cred.
Hari se întreba deja dacă humanoida cu părul roz ar putea avea vreo legătură cu cerința de la BAC. În general, subiectele erau foarte diferite, iar ea se pregătise evident pentru cele mai grele, ca prevenirea apocalipselor sau crearea de lumi imaginare, dar nu era ieșit din comun ca soluția să țină de tot felul de chichițe la care nu puteai ajunge decât dacă întrebai permanent, așa cum scria și în manual:
– De ce?
Camelia păru ușurată auzindu-i întrebarea. Avea mare nevoie de părerea cuiva, în special de cea a unei tipe ciudățele care purta haine foarte cool și părea căzută din cer. Înșfăcă cu o mișcare bine exersată telefonul din buzunar și începu să butoneze cu entuziasm:
– Ok, îți arăt imediat, să îmi spui sincer ce crezi.
Îi întinse chatul cu ultimele lor mesaje: niște cerculețe cu diferite mimici, din care Hari nu înțelese mare lucru.
– Ce înseamnă fețele astea? întrebă ea.
Camelia începu să se întrebe dacă nu cumva era în direct la „Camera ascunsă”.
– Cum adică ce înseamnă? Nu ai mai văzut emoticoane? Așa își exprimă oamenii emoțiile. Uite: ultima chestie pe care mi-a trimis-o Sorin e sad face – deci e trist pentru că eu i-am spus că simt că nu mai ține la mine.
Degetele Cameliei se mișcau încontinuu în sus și în jos pe ecranul telefonului, arătând lucrurile despre care vorbea:
– Uite, deci i-am trimis fața asta cu inimi și pupici. Apoi el a zis „brb”, „cf” și apoi sad face… Deci eu cred că e trist pentru că e adevărat ce i-am spus, înțelegi?
Hari făcuse niște ochi cât cepele:
– Așa își comunică oamenii emoțiile, cu desenele astea? De câte desene dispune omenirea? Mintea ei calcula deja soluțiile pe care le-ar putea crea dacă asta ar fi problema: dezvoltarea unui nou sistem de comunicare extra-senzorială, mai sofisticat emotiv…
– Sunt mai multe… gen, pentru orice situație, răspunse Camelia. Uite, asta i-am trimis azi lu’ mătușă-mea de ziua ei: două torturi, balon, steluțe, o șampanie. Sunt simpatice, nu?
Hari scoase niște sunete de care nu știa că e capabilă, dar care o gâdilau în mod plăcut.
– Oamenii sunt niște ființe ciudate, murmură ea ca pentru sine, trimițându-i Cameliei o undă de încredere (40%), bucurie (40%) și raze de soare (20%). Aveți niște reprezentări foarte rudimentare pentru niște chestii care sunt de fapt mult mai…
– Complexe? se avântă Camelia.
– …puțin galbene, completă Hari.
– Nu înțeleg ce spui, dar îmi place de tine, veni replica. M-ai făcut să uit de ce eram supărată… Cum te cheamă?
– Hari. Pe tine?
– Io’s Camelia. Ai un nume mișto, nu l-am mai auzit. Se scrie cu y?
– Poți să îl scrii cum ai tu chef, spuse Hari și, alegându-și cuvintele cu grijă, adăugă: pot să te rog să îmi răspunzi cât mai sincer la o întrebare?
– Bagă, răspunse Camelia așezându-se la loc pe lăzile de bere.
– În opinia ta, rosti Hari solemn, făcând mici pauze între cuvinte, care e cea mai mare problemă cu care se confruntă omenirea în acest moment?
*
O tuse seacă și deloc simulată le făcu pe ambele fete să tresară și să își îndrepte privirea către peretele din dreapta – un panou metalic pe jumătate scorojit de rugină, unde cineva scrisese cu carioca „Suge-o Ramona”. Din spatele lui începu să se ivească, treptat, mai întâi o claie creață, apoi o figură prelungă cu ochi iscoditori:
– Dacă-mi permiteți… spuse arătarea aproape fără suflare, în timp ce își deplasa și restul corpului în raza lor vizuală. Am auzit – fărăintenție, desigur – întrebareapecaretocmaiați… formulat-o…
În timp ce vorbea, capul i se mișca în direcții imprevizibile, dar ochii rămâneau ațintiți asupra celor două interlocutoare, ca o rugăminte mută.
Camelia ridică o sprânceană:
– Așa, și? Te-ai gândit să te bagi și tu în seamă?
Performând un întreg balet doar din mișcările capului și gâtului, intrusul încercă să își ia apărarea:
– Întâmplător, ecevace măpreocupă de multtimp…
Făcu un gest scurt cu mâna prin aer – de semnificație neidentificată – și continuă:
– Tocmai am cititocarte.. de faptdouă… despre inteligențaartificială, speranțadarșipericolul cel-mai-mare! …cu care umanitatea se confruntă, eposibilsăne.. creămcumânanoastră… călăii… să construimceva.. superior nouășicare, întrunfinal.. neva… înrobi… Să vă expl…
– Băi! exclamă Camelia sărind în fața lui și punându-și mâinile în șold. De pe ce planetă vii, frate? Fata asta vorbea cu mine, înțelegi? Și discutăm despre probleme reale, nu imaginare. Ia vezi-ți de treabă.
Îi întoarse apoi demonstrativ spatele și scoase din buzunarul rochiei o țigară mototolită, pe care începu să o plimbe printre degete, rămasă pe gânduri. Intrusul se retrase spre marginea adăpostului, scrutând zarea ca și când ar aștepta microbuzul, deși toată lumea cu excepția lui Hari știa că în zilele de duminică nu circulă nimic.
După câteva minute în care nu se auzi decât sunetul înfundat al ploii mărunte – care lui Hari îi amintea de vocea mamei ei – Camelia rupse tăcerea:
– Încălzirea globală, spuse ea cu o voce fermă. Asta e.
Apoi continuă, sub privirile întrebătoare ale lui Hari:
– Am protestat și cu clasa împotriva chestiei ăsteia, tocmai am făcut pancarte pentru următoarea demonstrație, pot să îți spun exact: dacă nu se iau măsuri radicale ca să menținem încălzirea planetei sub 2 grade, am belit-o grav. Sunt studii care arată negru pe alb ce groasă e treaba, dar nimeni nu face nimic. Business as usual. Deși se speculează că întreaga omenire e în pericol, gen, imediat, adică în următorii 30 de ani…
Ochii lui Hari sclipiră plini de speranță:
– Vorbim deci despre o posibilă… apocalipsă?
– Da, clar, răspunse Camelia aprinsă. De fapt, se întâmplă deja lucruri super-nasoale: secetă, uragane, incendii, multe locuri au devenit nelocuibile. Am citit ieri că Indonezia o să își mute capitala. Ne informăm cu toții, știi? Am fost invitați și la radio să vorbim…
Hari era din ce în ce mai entuziasmată. O apocalipsă! Ăsta era subiectul, fără niciun dubiu. Putea fi vorba chiar de Apocalipsa Mică, ținea minte că fuseseră două în istoria omenirii, dar nu mai era sigură dacă prima nu fusese totuși cauzată de un război nuclear… Trebuia să afle mai multe.
– E vorba deci… de o amenințare existențială, la nivel global…
Rosti fiecare cuvânt cu satisfacția unei persoane din ce în ce mai sigure pe ea. Uneori nici nu trebuia să rezolvi concret toată problema, ci doar să faci un plan posibil. Examenul s-ar fi putut încheia foarte curând, era important să își concentreze fiecare sinapsă:
– Cum de s-a ajuns aici? întrebă apăsat, cu ochii pironiți asupra unei Camelii care mocnea de indignare, trăgând dintr-o țigară aprinsă doar pe jumătate.
– Păi cum? Nu e clar? Trăim într-un sistem bolnav, Hari. Lăcomia și egoismul sunt principiile noastre supreme. Și totul e pe față, adică despre asta e vorba, asta ți se spune… asta vezi în filme, asta citești. Ne învață că așa e bine, știi ce zic? Să fii lacom și egoist, așa e bine. Ori chestia asta nu e sustenabilă, în niciun fel.
Camelia se ridică în picioare și începu să gesticuleze cu țigara în mână:
– Iar cei care au cea mai multă putere au și cea mai puțină responsabilitate. Am scris și pe pancarte la ultimul protest: 100 de companii produc 70% din emisiile globale. Iar 26 de oameni au la fel de mulți bani ca jumătate din populația globului. Îți dai seama?
Hari își luă inima în dinți și o întrerupse prudent, pentru că avea nevoie de lămuriri:
– Banii… nu îmi amintesc exact ce înseamnă… e cumva un joc cu hârtiuțe? Pe care le dați și le luați?
Camelia păru un pic bulversată de această definiție neobișnuită, dar decise rapid că e de acord cu ea:
– Exact, niște hârtiuțe! Pentru asta distrugem planeta și suferim toți!
– Dacă îmi permiteți, interveni pe nerăsuflate noul-venit, profitând de momentul propice. Să nu uităm că inteligențaartificia…
– Băi! Camelia se proțăpi la el cu atâta aplomb încât acesta se dădu în spate câțiva pași, prin ploaia care nu înceta să cadă. Ce ți-am zis eu mai devreme? continuă ea să îl admonesteze, până când vocea îi amuți brusc, fixând un punct în spatele lui.
– Care aveți o gumă? întrebă ea în cu totul alt ton, aruncând țigara ajunsă aproape de filtru. Pe bune acum, că vine maică-mea.
Hari observă într-adevăr un vehicul alb turtit care se deplasa către ei la nivelul solului. Fata cu păr roz urma să își ia rămas bun, exact acum când descoperise cerința problemei și mai avea nevoie de atâtea informații…
– Stai puțin, o rugă Hari. Mai zi-mi niște chestii…. Trebuie să aflu cum pot să opresc încălzirea globală! Uite, spune-mi ce ai face tu, chiar acum, dacă ai avea puteri nelimitate?
– Adică toți banii și toate resursele din lume?
– Bani, bile colorate, fire de nisip, orice vrei tu, îi spuse Hari, încercând să își amintească și alte jocuri celebre din antichitatea galaxiei.
Camelia se simți pentru o clipă foarte mândră că reușise să transmită cuiva urgența problemei. De cele mai multe ori se izbea mai degrabă de indiferență din partea publicului:
– Păi, aș merge la București să vorbesc cu guvernul și președintele, să începem niște negocieri pe bune la nivel global, nu ca mascarada de acum. Și aș instaura…
– Hai, mami, că poți să salvezi planeta și mâine, o întrerupse o voce plăcută, venită din vehiculul caraghios care opri în dreptul lor. Ți-ai făcut prieteni noi?
Din mașinăria turtită ieși o humanoidă cu niște ochi albaștri și veseli, pe care îi pironi asupra celor trei tineri zgribuliți.
– Hai, care unde vă duc? Camelia, nu ne faci prezentările?
Fără niciun avertisment, vocea intrusului începu să turuie fără pauză, ca acționată de un buton:
– Sărumâna, permiteți-mi sămărecomand: MateiGhiu, medicrezident, așvreasăajungla.. Buciumați, bunicaa tăiatporcul și mi-afăcutpachet, vă pot… răsplătipentruneplăcerile.. drumului… cuniște… șorici sau… o sticlădevin…
– Hai urcă și stai liniștit, îi spuse humanoida. Eu nu beau și fi-mea e vegană, ai dat lovitura cu noi.
Camelia îi aruncă mamei ei o privire plină de fulgere:
– Să știi că noi nu vorbeam cu ăla pentru că ne-a întrerupt.
– Foarte bine, dar nu putem să-l lăsăm pe drumuri, veni replica. Pe tine unde te duc? spuse apoi, îndreptându-și privirea spre Hari.
– Ea merge la București, mami, să oprească încălzirea globală, o informă Camelia foarte mândră. O să aștepte o ocazie. Apoi, către Hari:
– Uite, să stai aici și să faci semnul ăsta, cu pumnul strâns și degetul mare în sus, ca pe facebook, ok?
– Ok, răspunse Hari, trimițându-le celor două humanoide o undă de pace(65%), miros de portocale(30%) și clinchet de clopoței(5%).
*
Ploaia continua să cadă, măruntă și deasă, dar Hari nu se îndură să aștepte în adăpostul dărăpănat. BAC-ul era cronometrat, deci fiecare nanosecundă conta. Ținând mâna dreaptă în poziția recomandată de Camelia, o luă la pas în direcția opusă spitalului.
Adâncită în niște calcule avansate de temperare a energiei termice, nici nu observă că un vehicul turtit, de culoare albastră, își încetinise viteza și mergea în dreptul ei.
– Încotro?
Vocea o făcu pe Hari să tresară, iar când se aplecă să vadă cui aparține rămase înmărmurită: în locul îngust ocupat de obicei de piloții rachetelor turtite se afla un nor negru și dens de fum. Mici rotocoale cenușii se desprindeau încet din el întinzându-se, prin hubloul deschis, către ea.
Făcu un pas în spate și activă funcțiile de scanare. În mijlocul câmpurilor de energie strălucitoare norul se distingea ca o pată de vid impenetrabil: o gaură neagră care străpungea țesătura materiei.
Hari nu mai avusese de-a face cu așa ceva în vreo simulare, așa că se văzu nevoită să oprească timpul în loc. Urma să piardă cincizeci de sutimi la evaluarea cronologică, dar intuia că era un moment critic în care avea nevoie de asta.
Începu să dea ocol vehiculului, în toate direcțiile. Corpul ei deschidea culoare fără număr prin masa de apă încremenită în spațiu. Într-un final începu să urce spre troposferă, pentru a fi sigură că nu îi scapă niciun detaliu. De deasupra pâlcului de pădure împietrit la marginea străzii, tunelurile săpate prin ploaie arătau ca eforturile cuiva de a desface un nod imposibil.
Atunci își dădu seama: norul de fum era creat de scutul ei protector, pentru a bloca un pericol iminent. Era greu de crezut, dar în puținul timp petrecut pe Terra, capacitățile ei senzoriale și emoționale se dezvoltaseră în ritm accelerat, poate și datorită contactului cu conștiința și memoria sensibilă a Mirelei. Indiferent ce ascundea perdeaua de fum, un lucru era sigur: era ceva atât de periculos încât scutul ei emoțional preferase să rupă țesătura realității în mod iremediabil în loc să riște o expunere.
Se afla în fața unei decizii dificile: ca să înfrunte obstacolul trebuia sa își dezactiveze sistemele de apărare extra-senzoriale, ceea ce o făcea aproape la fel de vulnerabilă ca o humanoidă din timpurile în care era nimerise. Nu mai întâlnise o astfel de cerință. Fără protecție, urma să aibă o experiență primitivă existențială, era într-o zonă de risc fără precedent. Dificultatea situației o ajută să se hotărască.
Se teleportă instantaneu în secunda pe care o oprise și își dezactivă scutul protector. Norul de fum se împrăștie pe loc și din spatele lui îi zâmbi neconvingător un specimen masiv, cu părul scurt și cărunt și ochi iscoditori.
– Deci, încotro? repetă el mutându-și privirea dinspre chipul ei spre o anumită zonă a cutiei toracice.
– București, răspunse ea fermă.
– București, deci… repetă interlocutorul ei ca pentru el… Hai urcă, te duc până la tren.
Hari păși în vehiculul ciudat și încercă să imite cât mai bine pozițiile în care văzuse că se așezau humanoizii în acel spațiu îngust și sufocant. Se temea să înceapă o scanare, în lipsa scutului, dar pe de altă parte era cea mai bună metodă pentru a se pregăti în fața pericolului.
– Cum te cheamă? fu următoarea întrebare.
Hari tăcu. Ceva înăuntrul ei o opri de la a-și rosti numele. Răspunse, aproape automat:
– Nu contează.
Pilotul scoase niște sunete neplăcute:
– Ești glumeață, da? Vrei să ghicesc?
O cântări din nou cu priviri insistente, care zăboviră îndelung asupra corpului ei, apoi miji ochii:
– Diana.
Ploaia se întețise și cădea în ropote pe carcasa turtită a rachetei. Undeva departe se auzeau și primele tunete prăvălindu-se deasupra pădurii. Fără să aștepte prea mult un răspuns, humanoidul continuă, ridicând vocea pentru a acoperi zgomotele furtunii:
– Adina?
– …
– Alexandra?
– …
– Irina?
– …
Vehiculul frână brusc în fața unei bariere. După ce opri motorul, pilotul își sprijini cotul de hubloul din dreapta lui și trase aer în piept.
– Mă dau bătut. Îți zic cum vreau eu atunci, e bine? Io’s Cristi și să nu mă iei cu „nenea” că sunt încă în putere, să știi.
Se întoarse spre ea dezvelindu-și dinții, dar nu primi nicio reacție. Încercă din nou:
– Păi și… umbli așa, singură pe drumuri? Ai tăi unde sunt?
– Departe, răspunse Hari după câteva clipe de gândire.
– Și la București ce faci, te-așteaptă cineva?
Hari nu răspunse.
– Nu prea ești vorbăreață de felul tău, nu? spuse el după câteva clipe de tăcere, urmărind barajul care se ridica încet prin valurile de ploaie.
Se puseră din nou în mișcare. Cu informațiile pe care le avea până acum la dispoziție, singura ipoteză a lui Hari era că are de-a face cu un traficant de organe. Privirile insistente cu care îi inspecta corpul trădau acest fapt.
Decise să înceapă scanarea, când Cristi o anunță relaxat:
– Uite cum facem, trebuie să trec un pic pe-acasă să iau niște documente. Durează doar două minute și dup-aia te duc la gară, e bine?
Intraseră deja pe un drum îngust și întunecos. Vehiculul se deplasa cu greutate prin ploaia torențială.
Hari nu rulase niciodată o scanare fără senzori protectori. Intră pentru început în arhiva senzorială, pentru că orice ar fi întâlnit acolo, era de domeniul trecutului. Fără filtrul de rafinare al scutului, totul apărea în formă brută: imagini, senzații, mirosuri, tot ceea ce omul de lângă ea trăise de-a lungul timpului.
Numitorul comun al celor mai multe experiențe formatoare pe care începu să le scaneze cu atenție febrilă era violența. Violența primită, percepută și răspândită. Era greu să asimileze toată această cunoaștere fără să se piardă.
Decise să riște mai mult pentru a scurta expunerea și, cu prudență, se apropie de zona de memorie activată în prezent. Conținea în cea mai mare parte imagini cu acte sexuale, cele mai multe violente. Erau numeroase opere de ficțiune 2D, posibil videorame sau simulări electronice, Hari nu reușea să identifice mediul de transmitere. Își reaminti de segregarea sexuală: humanoidele din aceste proiecții erau tratate ca niște obiecte sau de-a dreptul cu sadism, în situații care se repetau aproape identic, chiar dacă protagoniștii se schimbau.
Câteva scenarii fixate pe coerciție îi atraseră atenția în mod deosebit. Senzorii de emoție se activaseră mai puternic în dreptul lor, iar când înțelese de ce, Hari rămase fără suflare: aceste imagini nu erau asimilate, ci trăite.
În același moment vehiculul se opri brusc și ceva o lovi în tâmplă. Își pierdu pe loc cunoștința.
*
Când se trezi, membrele inferioare și superioare îi fuseseră imobilizate. Corpul i se încovrigase probabil automat la contactul cu suprafața rece și umedă pe care fusese azvârlită. Hari scoase limba și o lipi de sol pentru a îi analiza compoziția chimică: amalgam preponderent calcaros și apă, nimic periculos.
Activă scutul protector și fu ușurată să observe că funcționează la parametri normali, iar o scanare rapidă îi confirmă că în afara unei contuzii la tâmpla stângă, corpul ei nu suferise traume majore. Emoțiile erau în schimb atât de albastre și furtunoase încât pentru o clipă se temu că întreaga ei ființă se va face una cu apa rece de pe podea și va dispărea în piatră.
Își adună forțele și se ridică în capul oaselor. Printr-o fereastră murdară se vedea verdele cenușiu al copacilor.
Ușa se deschise în același moment cu un scârțâit apăsat, iar în prag apăru chipul încărunțit al celui care o lovise, o imobilizase și o adusese aici. Îl vedea acum, chiar și cu scutul activat, ceea ce însemna că îl scanase în proporție mai mare de 10%. Asimilase o parte din el, pe care nu avea să o uite niciodată.
Păru un pic surprins să o vadă trează, dar mișcările nu îl trădară aproape deloc. Membrele superioare îi erau acum dezgolite și își scotea tacticos centura de la brâu.
Hari fixă cu privirea o grămăjoară de mărgele sidefii din colțul ferestrei. Nu mai încerca să înțeleagă și nici să rezolve cerința vreunei probleme.
– Crezi că ai vreun drept asupra noastră? întrebă fără nicio urmă de emoție în glas, atât de alb și vast cum nu mai vorbise nimeni pe Pământ.
Omul rămase înmărmurit timp de o secundă, după care se arcui, pregătindu-se să se repeadă asupra ei. Hari îi simțea corzile vocale care se pregăteau să strige, mușchii mâinilor care voiau să strângă, pupilele care se dilatau.
Fără să clipească și fără să se miște de pe podea, îl propulsă cu putere în tavan. Membrele și centura scoasă pe jumătate i se bălăbăneau acum în jurul trunchiului care stătea fixat de zugrăveală ca prins într-un magnet.
Încet, Hari crescu temperatura sârmelor ruginite cu care fusese legată, până când acestea începură să se topească și să se prelingă pe mâinile și tălpile ei, ca niște flăcări jucăușe.
Când se ridică de la pământ, spațiul începu să vibreze în ritmul mișcărilor ei. Pereții casei tremurau și podeaua zvâcnea.
Simțea că ar putea, cu un singur gest, să dezmembreze întreaga planetă, și că e la un pas de a o face. Dar asta ar fi însemnat să cedeze contaminării primitive, să răspândească tumoarea violenței. Avea nevoie de contact, de aer, de un punct fix.
Se îndreptă spre fereastră și fixă lumina murdară care răzbea prin geamul brăzdat de stropi de ploaie. Trebuia să fie de ajuns. Făcu doi pași înainte și trecu prin zid ca prin apă. Peretele se prăbuși în vălătuci de praf și mormane de moloz în urma ei, iar cioburile pline de spini zburară în toate direcțiile.
Ajunsă în spațiu deschis, Hari se destinse. Simțea iarba umedă sub tălpi, contactul cu fiecare milimetru din suprafața solidă pe care călca. Pământul o sprijinea, ca o prietenă. Se putea baza pe asta. Avea suficientă susținere pentru contact.
Ridică o mână spre cer și ploaia se opri brusc. O rază de lumină țâșni dintre nori, fixând-o. Era din nou acasă, iar pericolul anihilării se stabiliza treptat, în plasa energetică pusă la dispoziția întregii Confederații. Puterea tuturor devenea puterea ei, durerea ei devenea durerea tuturor.
Ar fi putut petrece o veșnicie în zona de contact vindecător, dar fu întreruptă de o serie de mișcări bruște care aveau loc în jurul ei.
Humanoidul se târâse pe tavan în toate direcțiile, până reușise să iasă din câmpul gravitațional în care îl prinsese, iar acum o pornise la fugă prin pădure. În mâna dreaptă strângea un aparat asemănător cu transmițătorul de emoticoane pe care i-l arătase Camelia.
Pădurea nu era deloc deasă, așa că Hari putea să îl urmărească gonind din ce în ce mai tare. Când era aproape să iasă din raza ei vizuală, îl ridică brusc în aer, la nivelul crengilor care foșneau umed, și porni încet spre el.
Suspendat la câțiva metri deasupra solului și incapabil să își miște trunchiul, humanoidul își smucea în disperare membrele, încercând să se agațe de ceva ca să iasă din strânsoare, în timp ce Hari se apropia cu pași mărunți. Văzând cu groază cum distanța dintre ei se micșorează, activă aparatul pe care îl purta cu el. Era clar că trimite semnale de S.O.S. prin intermediul lui. Hari se întrebă ce emoticon era potrivit pentru o astfel de situație, dar observă apoi că omul comunica prin viu grai, vorbind prin receptorul de mici dimensiuni.
Se opri la câțiva pași și îl urmări o vreme, în timp ce butona și urla îngrozit în aparat, cu ochii fixați asupra ei.
Deduse că atacatorul ei se simțea puternic și îndreptățit să primească ajutor. În prima conversație, care fusese cea mai impersonală, își menționase numele și funcția și indicase foarte precis coordonatele punctului în care se afla. În a doua promisese bani în schimbul ajutorului cuiva, iar tonul era mai colocvial. A treia conversație fu cea mai interesantă. Adresanții erau o „nevastă” și un copil. Din reacțiile lui, părea o relație importantă din punct de vedere emoțional.
Sub protecția scutului, Hari putea suporta expunerea, dar decise să încheie acest episod cât mai repede. Stabilizarea unei emoții de anulare-răzbunare-albastru-umed-moarte fusese o încercare dificilă și avea nevoie de odihnă.
Se întrebă, totodată, dacă această întâmplare ar putea fi legată de examen.
În memoria Mirelei, Cameliei și a mamei ei erau salvate numeroase incidente asemănătoare – unele deosebit de grave. Iar acum trăise pe pielea ei senzația de fi o pradă în ochii și mâinile cuiva. Concluzia era absurdă – dar incontestabilă: umanitatea era brăzdată de un conflict (sin)ucigaș, care îi întorcea pe unii asupra altora.
Știa că datele adunate de ea erau relevante la nivel statistic pentru masa populației: avusese destule contacte pentru a accesa plasa energetică a speciei, conștiința ei colectivă. Iar asta o făcea să fie recunoscătoare că fusese teleportată într-un loc cu densitate humanoidă scăzută. I-ar fi fost imposibil să meargă pe străzile unui megalopolis, chiar și cu scuturile pornite la maxim: cantitatea de suferință pe care ar fi receptat-o avea cu siguranță puterea de a o ucide pe loc.
Îi întoarse spatele humanoidului și o luă spre drumul județean, sperând că are încă șanse să găsească o formă de transport până la București. Acesta căzu la pământ cu un bufnet sec și intră instantaneu într-o transă de pocăință transparentă.
În următoarele ore avea să apeleze pe rând toate numerele din agenda telefonică și să își mărturisească faptele, indicând și dovezile de care dispunea pentru confirmarea lor.
Începu prin a formula febril un autodenunț pe care avea să-l posteze în rețelele sociale și să-l trimită tuturor contactelor lui.
*
Când păși din nou pe drumul județean, Hari își dădu seama cât era de obosită. Mai obosită decât după un zbor cosmic în jurul galaxiei, în sezonul ploios, când toarnă cu asteroizi.
Se afla la doar 8,31 minute lumină de casă, dar întunericul în care orbecăia umanitatea era copleșitor. Simpla supraviețuire psihică și fizică într-un corp de humanoidă se dovedise a fi o mare provocare în stadiul curent de dezvoltare a speciei.
Tocmai când deznădejdea amenința să o înghită cu tentaculele ei cleioase, se întâmplă ceva surprinzător: vehiculul alb al fetei cu păr roz și al mamei ei apăru din curbura pădurii și începu să frâneze brusc, oprind treptat și cu scrâșnet de roți în dreptul ei.
Hari se lumină la față. Acum era sigură că e pe calea cea bună: coincidențele erau, prin convenție, un semn că lucrarea se apropia de sfârșit. Examinatorii apelau la acest artificiu pentru a marca ultima etapă a testelor.
Camelia sări imediat din mașină și începu să țopăie în jurul ei:
– Ce mă bucur să te văd! Cum ai ajuns aici?
Hari făcu semnul pe care îl învățase de la ea, cu degetul în sus.
– Păi și de ce te-ai întors? Drumul spre București e…
Nu își duse însă până la capăt propoziția pentru că privirile îi poposiră asupra picioarelor desculțe și murdare ale extraterestrei.
– Ai pățit ceva? o întrebă îngrijorată, întorcându-se apoi spre mama ei. Văzându-i expresia de pe chip, aceasta coborî imediat din mașină.
Hari simțea grija și afecțiunea pe care o emanau cele două femei, alimentându-i scutul protector cu energie vitală.
Se gândi că reușise să facă toate lucrurile care păreau imposibile în acest stadiu de dezvoltare a umanității datorită contactului cu aceste humanoide și cu Mirela. Ele îi transferaseră suficientă putere de augumentare pentru a face față pericolelor și a sfida legile fizicii. Fără ajutorul lor, starea de anulare-răzbunare-albastru-umed-moarte ar fi răpus-o. Exista o putere uriașă în aceste ființe, iar Hari se întrebă dacă ele sunt conștiente de asta.
Le trimise salvatoarelor ei o undă de calm (40%), rouă (40%) și miros de flori de cireș (20%).
Cu precizie suprarealistă, timpul se opri în loc în nanosecunda în care unda ajunse la destinatare. Camelia rămase cu o mână ridicată în aer și degetele răsfirate, iar părul mamei ei într-o mișcare ondulată, în timp ce trei acorduri scurte din registrul federal festiv vibrară prin fiecare moleculă a materiei înconjurătoare și o palmă uriașă coborî din cer.
Chipul lui Hari înflori într-un zâmbet. Urma să bată cupa cu palma uriașă, iar asta însemna că era foarte aproape de rezolvarea cerinței. Se bucură nespus. Pericolele prin care trecuse o epuizaseră.
Când timpul își reluă curgerea, auzi vocea Cameliei:
– Mami, putem să o luăm pe Hari la noi să se odihnească un pic? E ceva drum până la București.
Pe bancheta din spate a rachetei turtite, Hari se întinse și închise ochii. O rază de soare îi dezmierda obrazul. Din micile difuzoare plasate în cele patru colțuri, o voce anunța în ritmuri vesele:
Sunt femeie liberă,
fără obligație
și fac ce vreau,
fac ce vreau.
Extraterestra intui că mama Cameliei nu era străină de necazurile sentimentale ale fiicei ei, iar emoticoanele nu erau chiar singurul mod în care aceste ființe își exprimau sprijinul și își ofereau consolare.
Adormi repede, în aerul cald și încă plin de flori de cireș.
*
Se trezi într-o stare necunoscută, de ardoare portocalie. Vehiculul tocmai se oprise sub o boltă plină de ciorchini zemoși, din ceea ce Hari bănuia că e un nutriment îndrăgit de oameni. În același moment, sistemul ei digestiv își făcu anunțată prezența cu niște zgomote prelungi.
– Hari, când ai mâncat ultima oară? o întrebă Camelia, întorcându-se spre ea.
Era încă una dintre întrebările la care Hari prefera să răspundă greșit, așa că spuse doar:
– Nu mai țin minte.
A urmat una dintre cele mai plăcute părți ale examenului ei.
Pe o cutie acoperită cu un material albastru cu cercuri albe, Camelia înșirui o mulțime de alimente de texturi și culori diferite, îndemnând-o pe Hari să le încerce. Îi arătă și care sunt preferatele ei: o roată de culoare maronie, cu carcasă scorțoasă și miez pufos și un recipient cu o pastă verzuie.
– Am primit salată de vinete de la bunica băiatului ăla din Buciumați, îi explică ea lui Hari, apoi începu să aplice un ritual bizar: tăie din roată niște segmente subțiri, le unse cu crema verde și plasă deasupra alte segmente de culoare roșie, despicate dintr-un organism vegetal cu piele lucioasă și formă rotundă.
Hari încercă mai multe tipuri de alimente, dar textura lor era o provocare pentru cineva neobișnuit cu masticația. Ingurgită preponderent o substanță albă și compactă, suficient de solidă pentru a fi manevrată cu mâinile, dar care se topea în mod plăcut în gură.
Cel mai mult și mai mult îi plăcu însă un organism vegetal de culoare galbenă. Cu un instrument ascuțit, Camelia îi îndepărtase carcasa și nucleul și tăiase din pulpa zemoasă 73 de cubulețe de dimensiuni inegale, care răspândeau un miros diafan.
De la primul contact al papilelor gustative cu fibrele misterioase, Hari știu că trebuia să stabilizeze această senzație: răcoare-dulce-alint. Era ceva ce i-ar fi plăcut să simtă în fiecare eon. După ce mâncă 51 din cele 73 de cubulețe care îi fuseseră puse la dispoziție, ieși în grabă în grădina plină de vegetație, unde avea cele mai mari șanse să stabilească un contact.
Totul dură însă mult mai mult decât își imaginase. Colega de stație a Cameliei – o ființă zvăpăiată de rasă canină, pe care o întâlni în grădină – se dovedi a fi o interlocutoare fermecătoare, așa că petrecură mult timp alergând în jurul tufișurilor de trandafiri înfloriți și purtând o discuție animată despre ciudățeniile speciei umane.
Când se întoarse în adăpostul humanoidelor nu se simțea prea bine. Se întrebă chiar dacă nu cumva o parte dintre nutrimentele pe care le ingurgitase erau toxice. Când o văzu cu mâna în dreptul stomacului, Camelia strigă din cealaltă parte a casei:
– Te taie grav, este? După ce-ai mâncat un kil’ de brânză și un pepene întreg cred și io! Buda e în dreapta.
Hari înțelese că era cazul să elimine reziduurile substanțelor nutritive și că sistemul ei digestiv lupta cu această sarcină.
Încăperea în care intră era mai mică decât toate cuburile în care intrase până atunci. Cu toate astea, reuși să îi dea ocol de mai multe ori, înainte să decidă care dintre obiectele din jur servea scopului cu care intrase acolo.
Cel mai probabil răspuns era un vas din piatră lăcuită, înalt de aproape jumătate de metru, în curbura căruia se aflau câțiva centimetri cubi de apă. Își scoase salopeta și se așeză pe el cu grijă, curioasă să vadă ce o să se întâmple.
Așteptă în tăcere câteva clipe, jucându-se cu o ghirlandă din fibră de copac pe care o găsi strânsă sul lângă vas.
Nicio reacție.
– Ceva nu se potrivește, se gândi Hari și decise să înceapă o scanare, așa cum recomandau toate manualele în cazul condițiilor neelucidate.
Când descoperi care era problema scoase un strigăt de triumf și fu cât pe ce să cadă de pe vas: așa cum bănuise, sistemul de eliminare uman nu facilita o deschidere ușoară în poziția așezat, dimpotrivă. În postura curentă, trebuia să depună eforturi suplimentare pentru a putea elimina ceva.
Era o luptă contra propriului organism: humanoizii dispuneau de un mușchi a cărui misiune era să strângă ca o chingă intestinul atunci când se afla în poziție verticală sau așezată. După calculele ei, poziția corectă pentru ceea ce avea de gând să facă era alta: trebuia să se lase pur și simplu pe vine.
Se întreba deja dacă ar trebui să folosească în acest scop podeaua sau o mică piscină acoperită de o perdea din plastic roz, când fu surprinsă de trei acorduri zglobii și festive. Alături de o invazie de rubibondii – florile ei preferate – care creșteau fără oprire din toate țevile din jur, era semnalul că examenul se încheiase.
Rezolvase cu brio cerința și urma să fie teleportată înapoi în centrul de testare.
Hari era perplexă: după toate peripețiile prin care trecuse, testul se dovedise a fi un simplu exercițiu de scanare a intestinului uman? Subestima oare importanța acestui detaliu legat de funcționarea sistemului digestiv neaugmentat?
Rămase cu ochii pironiți asupra florilor parfumate care invadau camera, încercând să pună laolaltă piesele de puzzle.
Dacă oamenii erau preocupați cu dezvoltarea unei „inteligențe artificiale”, era posibil ca semnificația sistemului nervos vegetativ să fie încă o necunoscută pentru ei, iar rolul creierului supraestimat – în defavoarea corpului, care era de fapt un organ al cunoașterii în totalitatea sa.
Hari regretă că nu avea timp să împărtășească ceea ce tocmai descoperise cu Camelia și mama ei. Florile umpluseră deja încăperea, acoperind ieșirea cu o rețea densă de tulpini translucide.
În mijlocul lor, Hari se dizolvă încet în non-materie, calculând posibilele complicații și deformări ale intestinului uman, în caz că va primi întrebări suplimentare din partea Comisiei.
Acest text face parte din volumul Lumile noastre posibile – Antologie de proză speculativă queer-feministă, care poate fi descărcat integral și gratuit aici.
Sursă foto: Johannes Plenio via Pexels
R A Z A 