Trăim într-o lume imposibilă (selfie narativ din timpul pandemiei)

by alina soare

S-a întâmplat așa:

În primele zile de predicții funebre și panică generalizată am intrat într-o pasă de „stand-by” emoțional, funcțională și lucidă. Cunosc bine starea asta, e reacția mea la situații de criză și o accesez pe pilot automat sau, mai bine zis, mă accesează ea pe mine. Așa am rezistat în primele săptămâni.

Au urmat însă știrile și deciziile radicale: limitarea deplasărilor, închiderea majorității magazinelor și spațiilor publice, inclusiv a școlilor, auto-izolarea la domiciliu și – gest pentru care nu am încă nicio explicație plauzibilă, spre deosebire de restul – suspendarea, în România, a drepturilor omului.

Atunci am intrat în vrie.

Sunt lucruri absolut extraordinare, cum nu am mai trăit niciodată. Doar în copilărie, în timpul Revoluției, stând în „autoizolare la domiciliu” la bunici țin minte că mă bântuiau niște sentimente asemănătoare, privind pe geam la străzile aproape pustii și primind doar răspunsuri monosilabice de la adulți: presimțeam că undeva, nu foarte departe, au loc niște mari grozăvii, mai mari decât mine, dincolo de puterea mea de decizie și înțelegere. Străzile goale îmi umpleau mintea de frică, neputință și incertitudine, iar aceleași emoții m-au copleșit și acum. M-au luat mai întâi pe sus, apoi am fugit de ele cât am putut. Se fac două săptămâni de atunci, dar fuga nu mai duce nicăieri. E timpul să stau pe loc, să privesc în jur și să încerc să înțeleg și să exprim ce mi se întâmplă.

Nu scriu aceste rânduri cu pretenția de a oferi răspunsuri sau predicții, ci pentru a mă localiza, pe mine și lucrurile care sunt importante pentru mine, în criza care a pornit cu scurt timp în urmă, dar a cuprins deja întreaga planetă în iureșul său.

Cred că ceea ce m-a ajutat să mă liniștesc (cel puțin suficient de mult pentru a scrie toate astea) a fost o realizare foarte simplă: e firesc să fiu derutată, debusolată, anxioasă, temătoare… Ne aflăm într-o situație de criză, în vremuri incerte și imprevizibile, vremuri în care simțim mai mult decât știm. Ne deplasăm, zi de zi, prin apele tulburi ale neștiinței. E o călătorie istovitoare.

Simpla realizare a acestui fapt – deși poate părea evident pentru toată lumea – mi-a adus o ușurare. Am acceptat neștiința, am acceptat că nu pot controla și prezice ce va urma.

O altă descoperire importantă, care m-a ajutat să îmi înțeleg mai bine stările de panică – e că îngrădirea libertăților fundamentale nu e ceva ce pot accepta cu ușurință, indiferent cât sunt de convinsă de utilitatea ei (și mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care toți oamenii au cel puțin o tresărire când li se întâmplă așa ceva).

Accept și respect îngrădirea de săptămâni bune a drepturilor mele și o consider justificată (în cazul meu e chiar auto-impusă, deseori cu mai multă strictețe decât ceea ce decid „autoritățile”). Dar mi se pare extrem de important să conștientizăm pe bune acest simplu fapt: avem, acum, mai puține drepturi, ca cetățene. Drepturi care sunt fundamentale pentru noi toate și pentru mișcările sociale și revoluționare de pe tot cuprinsul globului, inclusiv cea feministă.

Să luăm un singur exemplu: în numeroase situații, îngrădirea libertății de protest e echivalentă cu reducerea la tăcere a opoziției, pentru că protestele de stradă constituie principala cale de acțiune și ripostă.

Nu propovăduiesc o stare de panică, ci una de alertă: să nu uităm nici măcar o clipă că suntem într-o situație de excepție și că îngrădirea libertăților de orice fel și la orice scară trebuie justificată și atent monitorizată.

Să nu ne amăgim: lumea nu stă pe loc, chiar dacă aproape jumătate din omenire e în “lock-down”, așteptând un vaccin sau alte semne bune din eprubete.

În ultimele săptămâni, sfera politică a câștigat teren și autoritate. Politicienii și politicienele au devenit actori centrali în drama pandemiei și e important să urmărim ce fac cu acest spațiu de manevră lărgit pe care îl au la dispoziție. E o situație fără precedent, iar deznodământul ei le va purta amprenta.

Pentru unii, pandemia va fi pretextul împlinirii celor mai înaripate fantezii de putere: în Ungaria, Viktor Orban a trimis deja Parlamentului un proiect de lege care i-ar da puteri lărgite.

Pentru alții, ca Emmanuel Macron în Franța sau Sebastián Piñera în Chile, distanțarea socială reprezintă o șansă nesperată de a reduce la tăcere mișcările de revoltă care le dădeau de furcă.

În paranteză fie spus: în Chile, protestele de stradă tocmai fuseseră resuscitate în contextul demonstrațiilor feministe de 8 martie, care, anul acesta, peste tot în lume, au arătat mai clar ca niciodată ce e de fapt „Ziua Femeii”: o zi de luptă, nu de omagii pentru o fantezie patriarhală a „feminității”. Femeile de pretutindeni vor revoluție, nu flori și complimente. Nu pot decât să sper că acest val al schimbării și revoltei nu va fi încetinit de pandemie, ci poate chiar accelerat.  

Mai ales dacă luăm în considerare prestația deplorabilă a premianților noștri la populism. Patriarhi-găgăuță de-alde Boris Johnson, Trump și Bolsonaro au luat în derâdere gravitatea pandemiei, cu efecte dezastruoase asupra țărilor care îi au în frunte. Încă o dovadă – dacă mai era cazul – a unui adevăr dureros: populismul ucide mai ceva ca tutunul.

În România, reacția rapidă a autorităților nu poate fi decât salutată, dar căile de comunicare și implementare a măsurilor reflectă o atitudine retrogradă a statului, pe care din păcate mulți dintre noi o cunosc din propria familie (subsemnata inclusiv) – pentru că, de, the personal is political, nu degeaba își răcesc gura feministele cu afirmația asta.

Pe scurt, statul român și-a asumat rolul de părinte autoritar care veghează asupra poporului prin decrete militare, supraveghere și pedepse (la pachet cu suspendarea drepturilor omului). Într-o țară în care sărăcia e o problemă majoră pentru o mare parte a populației, a te lăuda, ca guvernant, că dai amenzi usturătoare cu nemiluita ca să pui oamenii la punct e absolut revoltător. La fel cum e etalarea armatei ca principiu stabilizator pe ulițe și dezvoltarea, încurajată și de presă, a unui adevărat cult pentru autoritatea militară.

Să nu uităm totodată că pentru multe dintre noi, autoizolarea nu înseamnă Netflix și clătite, că există oameni fără domiciliu și fără economii sau care nu sunt în siguranță în propria lor casă. Ce ajutor concret oferă bulanul plin de intenții bune al statului în aceste cazuri?

Pe lângă lărgirea influenței sferei politice, pandemia a declanșat un alt fenomen important: măsurile luate împotriva ei pun o frână fără precedent capitalismului global.

Politicienii au limitat nu doar libertatea cetățenilor, ci și libertatea companiilor. În Spania statul a naționalizat foarte rapid spitalele private. Iar peste tot în Europa se aud voci din ce în ce mai ferme care cer introducerea venitului minim garantat. E mai vizibil ca niciodată cât de multă lume trăiește în precaritate, de pe o zi pe alta, chiar și în minunata lume vestică.

De fapt, pandemia a scos în sfârșit la iveală radiografia imposibil de negat a unui sistem care nu e construit spre beneficiul întregii societăți – ci al unei elite, născute în privilegiu și hrănite cu egoism.

Această radiografie arată acum foarte clar și câte spitale, cantine și centre de cercetare lipsesc din țările noastre, pentru că cele mai multe companii – adică actorii economici principali din zilele noastre – aleg să fenteze societățile care le asigură succesul și buna funcționare și să nu își plătească nici măcar impozitele. Sunt convinsă că aceleași companii vor vocifera acum cerând ajutoare de la stat, adică din buzunarele noastre, că ale lor sunt în Panama.

Vă sfătuiesc să așterneți pe hârtie, cu creionul, zero-urile acestor mii de miliarde lipsă, care altfel sunt greu de procesat pentru noi, muritoarele de rând. Eu, una, recunosc că aproape că nu pot cuprinde cu mintea dimensiunea acestor furtișaguri, a averilor ascunse prin paradisuri fiscale și alte scheme întortocheate.

Iar dacă vi se pare că acest fenomen e ceva abstract și îndepărtat de noi și ați găsit acest text pe Facebook, țin să vă amintesc despre procesul recent intentat companiei lui Zuckerberg pentru fentarea plății a nu mai puțin de 9 miliarde prin impozite neplătite.  

Concomitent cu plasarea în plan secundar a profitului și consumului – piloni ai economiei capitaliste – pandemia a adus în prim plan sănătatea oamenilor și felul în care suntem cu toții uniți de suferință și vulnerabilitate, adică importanța muncii de îngrijire (care work).

Cei care prestează această muncă în instituții sunt de obicei prost plătiți și prost echipați – și majoritar femei. Iar cele care fac asta în familiile și comunitățile lor, gratis, non-stop și cu multă dedicație – sunt de obicei invizibile.

În viziunea a numeroase mișcări feministe contemporane, această dimensiune a muncii ar trebui să devină epicentrul unei transformări revoluționare a lumii noastre, în condițiile în care inegalitatea economică a atins, la nivel global, proporții monstruoase, iar munca de îngrijire neplătită este stâlpul ei de bază (pentru mai multe detalii, recomand acest articol).  

Feministele se întreabă și ne întreabă: ce considerăm muncă și ce nu? De ce specula financiară (de exemplu) e o ocupație care îți conferă bani și statut iar îngrijirea unor persoane vulnerabile e ori neplătită ori plătită cu un salariu minim pe economie? De ce domeniile în care activează în mod covârșitor femeile și care au de-a face cu îngrijirea oamenilor (sănătate, educație) sunt prost plătite și se bucură de prea puțină recunoaștere?

Nu pot decât să sper ca astfel de întrebări vor apărea pe agenda publică în această perioadă.

Alături de altele, poate chiar mai stringente. cum ar fi:

De ce nu tratăm și criza climatică cu același simț al urgenței cu care am răspuns la pandemie? Cu atât mai mult cu cât cele două crize au rădăcini comune, imposibil de negat, iar din ce în ce mai multe voci atrag atenția asupra faptului că pandemia COVID-19 e o parte integrantă a crizei climatice.

Nu există nicio „normalitate” la care ne-am putea întoarce.

Trăiam deja într-o lume imposibilă, trăiam deja într-o criză. O criză climatică, o criză a inegalității, o criză a anxietății, o criză a exploatării – resurselor naturale, animalelor și întregii planete.

Iar acum a venit, concret, direct în spitalele noastre, în casele noastre, în plămânii noștri, o altfel de criză, care nu șterge însă cu buretele crizele pre-existente.

La fel cum nu șterge nici tendințele pre-existente de a reacționa la aceste crize prin mișcări populiste și naționaliste.

Mi-ar plăcea să finalizez acest selfie din vremurile pandemiei cu un filtru de Instagram roz-bombon, cu o undă de sclipici și speranță, dar nu cred că mi-ar șade bine. Există și șanse în această situație extremă, ca în oricare alta, dar nimic nu mă face să cred că lucrurile se vor schimba spre bine (și spre mai multă responsabilitate față de oameni și mediul în care trăim). Dimpotrivă, e posibil ca anumite tendințe deja existente și deloc dezirabile să se accelereze, pentru că cei mai mulți își vor vedea confirmate în această criză propriile stereotipuri și propria gândire de bulă: neoliberalii că avem nevoie de multinaționale farmaceutice cu superputeri, populiștii și naționaliștii că avem nevoie de autoritate, etc.

Iată, pe scurt, și propria mea teorie de bulă, confirmată din plin de ceea ce văd în jurul meu:

Trăim într-o lume imposibilă

Și cu fiecare minut

                                                care

                                                            trece,

salvarea devine din ce în ce mai improbabilă,

adică

ia din ce în ce mai clar forma

                                                 unei mișcări radicale și revoluționare.

 

 

 

 

***

Photos by Canva Elements Team, Markus Spiske (temporausch.com) & cottonbro (via Canva)

Original cartoon by Christiane Pfohlmann