Little Women/ Fiicele doctorului March

by alina soare

Ca fană declarată a Gretei Gerwig, nu aveam cum să ratez ultimul ei film – Little Women – care rulează în cinematografele din România sub titlul eronat de ”Fiicele doctorului March”. De fapt, ”doctorul” este ”pastor”, dar diferența probabil nu deranjează pe nimeni: important e să existe un cap de familie/autoritate patriarhală pe afiș ca să putem sta liniștite în scaunele de cinematograf… Fiicele astea doar nu sunt ale nimănui, înainte să devină soții de ispravă!

Filmul e o nouă* ecranizare a unui roman scris de Louisa May Alcott și foarte celebru în țările anglofone, care urmărește viața a patru surori – Meg, Beth, Jo și Amy – în perioada Războiului Civil din SUA.

Era cumva fatidic (sau, să spunem, profitabil) ca acest roman, care a împlinit de curând 150 de ani de la apariție și e deseori preaslăvit ca ”feminist”, să fie restaurat cu mare pompă și pus cu mândrie în vitrina noului val de feminism hollywoodian. Iar când spun ”pompă” mă refer la o distribuție plină de celebrități care încasează la un film mai mult decât Adi-Minune în tot sezonul de nunți, la decoruri și costume dichisite și la cea mai mare și tânără speranță a ”cinema-ului de autoare”: Greta Gerwig.

Prin aceste alegeri inspirate (sau, să spunem, calcule) producătorii au reușit ceva remarcabil: să aducă în sălile de cinema un public foarte larg, de la admiratoarele de toate vârstele ale lui Maryl Streep și ale Louisei May Alcott până la feministele înrăite ca mine, care nu aș rata niciun film de-al lui Gerwig.

Evident că aceste calcule s-au răsfrânt și în munca regizorală, pentru că filmul, deși conține aspecte feministe și ”restaurează” povestea celor patru surori mai pe gustul audiențelor contemporane, rămâne fidel cărților și rețetelor ”tradiționale” în ce privește destinul femeilor.

Exemplul cel mai grăitor în acest sens e că urmează condițiile impuse eroinei principale, Jo March, încă din prima scenă, de către redactorul care îi citise textul: doar două opțiuni sunt posibile pentru personajele ei feminine – ”să moară sau să se mărite până la sfârșitul cărții”. Ori asta e fix ceea ce vedem și simțim la finalul filmului, în ciuda eforturilor lui Gerwig de a împacheta acest deznodământ amar într-o iluzie/aluzie la nivel ”meta”, care deschide opțiuni către o rescriere a poveștii.

Cred că ăsta e și aspectul care m-a dezamăgit, cumva, legat de Gerwig: că a făcut ”frumos” pentru ditamai producția hollywoodiană, un ”feel good movie”, unde câteva personaje spun niște replici feministe cu ecouri foarte actuale, dar se mărită apoi în mare grabă și își savurează fericirea într-un apus de soare etern și dulce ca mierea… pe scurt ”trăiesc fericite până la adânci bătrâneți… în patriarhat”.

În rest, nu se poate spune că Gerwig nu și-a pus mintea la contribuție la muncile de renovare, pentru a povesti romanul lui Alcott mai pe placul milenialșilor.

În primul rând s-a jucat în mod ingenios cu planurile temporale, alternând scene din trecut și prezent – un artificiu care îți solicită, ca privitoare, atenția, și contribuie la construirea unui suspans emoțional al cărui punct culminant e atins către finalul filmului.

Apoi a avut grijă să aplice un ”makeover” eroinelor poveștii: Jo March, sora no. 2, nu mai e doar un alter-ego al autoarei Louisa May Alcott, ci și personaj principal al filmului. Dorința ei de a deveni scriitoare joacă un rol important, iar romanul pe care îl publică la final e însăși povestea filmului – avem deci un nivel ”meta” care îi dă lui Gerwig mai multe opțiuni de intervenție în planul povestirii.

Într-o discuție între Jo March și editorul său, se lasă chiar de înțeles că finalul ”fericit” în care toate surorile sunt căsătorite sau moarte e un compromis pe care Jo îl include în romanul ei pentru a îi asigura succesul, date fiind mentalitățile epocii. E portița de scăpare dintr-un scenariu conservator pe care Gerwig o construiește jucăuș, dar care nu se concretizează în niciun alt fel, rămâne o simplă replică, o ocheadă aruncată ștrengărește spre audiențe: un alt fel de împlinire e posibilă, un alt fel de viitor e posibil – dar noi nu vă vom arăta nimic din toate astea aici, vă informăm doar că se poate;)

Estetica filmului e și ea în armonie cu trendurile retro ale prezentului, iar casa familiei March ar putea foarte bine să fie o casă de vacanță cu prețuri exorbitante de pe Airbnb, amenajată de niște interior-designeri newyorkezi în stilul cafenelelor hipstărești din West Village… cu brioșele și tartele și pledurile în carouri aferente.

În general, filmul crează o atmosferă de vată de zahăr, care estompează orice drame sau realități socio-economice, ca un filtru de Instagram care ascunde cearcănele. 

De exemplu, deși se vorbește despre ea și ni se dă de înțeles că familia March are posibilități foarte restrânse, sărăcia e absentă de fapt din film sau i se pune filtrul cu sclipici pe care îl menționam mai sus, care o face vizionabilă.

Lacrimi vor fi vărsate  – și pe ecran, și în sala de cinema – dar totul face parte dintr-o experiență dulce și apetisantă, ca o brioșă hipstărească în aluatul căreia pui și un pic de sare pentru a îi armoniza gustul.

Vreau însă să închei această recenzie într-o notă optimistă: Louisa May Alcott chiar a avut destinul care nu apare în ecranizarea romanului ei – s-a afirmat ca scriitoare și nu s-a căsătorit niciodată. În plus, a luptat activ pentru emanciparea femeilor și a inclus în textele ei și modele alternative de viață și împlinire.

Iar asta nu e o poveste de adormit femeile în patriarhat, e chiar pe bune 😉

*Încă de publicare, povestea surorilor March a devenit un reper important în literatura scrisă de și despre femei și a avut parte de numeroase ecranizări și adaptări pentru scenă.

Sursă foto: Wikipedia