Autoportret cu dorință

by doamna goe

Aveam 7 ani și așteptam, ca de obicei, pe banca din fața școlii să vină ai mei să mă ia de la semiinternat. Era toamnă și se însera. Telefoanele mobile nu fuseseră descoperite încă, așa că mintea mea rătăcea neprihănită printr-un univers fără pixeli, când a ajuns la două concluzii importante:

1. Dumnezeu nu există sau e fie foarte prost fie foarte rău. Raționamentul meu era următorul: dacă ne luăm după Dumnezeul ortodox (și alți Dumnezei de teapa lui) toți credincioșii altor religii ar ajunge în iad doar pentru că s-au născut pe alte meleaguri. Deci wtf. Log out religie.

2. Care-i treaba cu femeile? Sunt toante? De ce toate descoperirile importante au fost făcute de bărbați? Toate poeziile și povestirile din manual sunt scrise de bărbați… Voievozii sunt bărbați… președinții și miniștrii tot bărbați. Care e faza? Iar dacă femeile sunt mai proaste, iar eu sunt o fetiță pe cale să devină femeie, ce mă fac?? Log out feminitate.

*

E teribil de trist că nu doar că nu există o istorie a femeilor (un corp de cunoștințe accesibil publicului larg și prezent în manuale), ci că această istorie e total ignorată, invizibilă, ca și când femeile nu ar fi existat de fapt de -a lungul timpului, ca și când nu ar fi contribuit la viața lumii. Ceea ce învățăm în școli nu e o doar o minciună, ci o minciună spinoasă, care lasă răni adânci în viața femeilor – și, urmând firul omisiunii – în viața persoanelor de culoare, a grupurilor marginalizate și a tuturor celor pentru care istoria e o mare gumă de șters.

Avem nevoie de o confruntare cu consistența dureroasă a acestei istorii, pentru a aduce la lumină întunericul în care au trăit majoritatea femeilor.

Toate fetițele de 7 ani din lume au nevoie să știe istoria oprimării, să afle ce umeri viguroși au avut strămoașele lor – care au dus povara cea mai grea a sărăciei, a violenței, a războaielor – și au reușit să țină laolaltă familii și comunități în destrămare.

Toate fetițele ale căror piciorușe încă se bălămbăne deasupra pământului când stau plictisite pe o bancă trebuie să știe istoria școlilor, universităților și secțiilor de vot care își închideau ușile când o femeie le bătea la poartă, istoria luptelor pe care le-am dus și încă le ducem, peste tot în lume, pentru a câștiga drepturi fundamentale. 

Mai mult decât atât, aceste fetițe au nevoie de toate sclipirile, de toți licuricii din această istorie întunecată, ascunși până acum la umbra operelor ”marilor gânditori”. Au nevoie de toate femeile extraordinare care au fost condamnate la tăcere și uitare, au nevoie de spiritul lor, de exemplul lor. E greu, e aproape imposibil să construiești lumea de la zero, avem cu toate nevoie de modele, de exemple de urmat.

*

(e timpul)

Să lăsăm tăcerea să vorbească.

*

Avem nevoie de scriitoarele ignorate, de autoarele menționate cel mult în note de subsol, de toate operele înghesuite la grămadă pe ”de raftul doi” al culturii, destinat creațiilor ”feminine”. Avem nevoie de toate ”muzele” care și-au băgat picioarele și au sfărâmat soclul geniilor pe care îl duceau pe umeri, care au început să scrie și să picteze și să își facă selfie-uri.

*

“You can’t be what you can’t see”

Marian Wright Edelman, activistă pentru drepturile copiilor

*

(e timpul)

Să ne întrebăm.

*

Câte piese de teatru nu au fost scrise, câte filme au eșuat pe ciorne, câte romane și-au dat duhul în sertarele dulapului din bucătărie? Câte dorințe au fugit în pădure, speriate de țipetele de neputință ale stăpânelor lor? Câte fetițe și femei își alungă și îngroapă și azi dorințele, pentru a face loc pentru dorințele celor din jur, predominant masculine? Pentru câte dintre ele nevoia de acceptare e mai puternică decât propriile instincte? Cum să te cunoști pe tine când tot din jurul tău te smulge din casa ta și te face servitoare în casa altuia?

*

Atunci, la 7 ani, soluția mea, singura pe care am găsit-o, a fost să nu fiu ”femeie”. Să nu fiu roz, să nu fiu maternă, să nu fiu ”sensibilă”. Să nu fiu ”fraieră”. Și nu doar că nu m-am mai sinchisit de chestiile astea dar am început să le disprețuiesc și să îmi disprețuiesc feminitatea. Așa a început alienarea. Așa s-a deschis robinetul unei uri de sine care dăinuiește și azi și evident robinetul unui dispreț față de femei, pe care încă încerc să îl vindec. Bărbații au rolurile principale, banii, puterea, încrederea, istoria, deciziile și, mai important: loialitatea, dragostea, sprijinul femeilor. Dorințele lor, inclusiv cele sexuale, sunt dorințele care schimbă lumea. Dorința mea, ca femeie, a fost mult timp în primul rând să fiu în tabăra aia, în tabăra bărbaților, să mă lepăd de feminitate și de slăbiciune.

La un moment dat am devenit însă conștientă că am nevoie de o oarecare contopire cu rolul de gen ca să prind bărbați în plasa relațiilor. Când mă interesa cineva începeam să îmi cumpăr fuste și să mă machiez. Îmi construiam o mască. Era fix ca și când m-aș fi pregătit pentru un rol pe scenă, epilatul, machiajul, hainele alese cu grijă. Mă transformam, dar fără bucurie, fără intenții jucăușe, mă transformam ca să fiu conformă, să fiu persoana pe care o proiectam în dorințele bărbatului pe care îl doream. Persoana asta purta jartiere, corsete, chiloți de dantelă. Era o străină pe care trebuia să o acomodez în viața mea.

Acum sunt mai conștientă de mine, de ceea ce vreau. Dar încă învăț să îmi găsesc și cultiv dorințele, să îmi dau seama ce îmi place, după ce tânjesc de fapt. Dorința mea e ca o pisică înfometată și avidă de mângâiere pe care am alungat-o de atâtea ori din calea mea că acum mă ocolește. Trebuie să stau îndelung pe loc să ascult freamătul frunzelor, să mângâi cu privirea umbrele copacilor, în speranța că lighioana mea sălbatică și flămândă va ieși la iveală și mă va conduce în locul acela care e doar al meu, la apele care îmi pot răcori buzele, la ierburile care îmi pot aduce somnul, la fructele care mă pot hrăni, la florile care mă pot împodobi.