Margaret Atwood – Povestea Slujitoarei

by alina soare

Cu Povestea Slujitoarei, totul a mers pe dos față de cum mă așteptam: aspectele feministe ale cărții m-au debusolat, dar am fost surprinsă și captivată de stilul narațiunii, de felul în care – prin porii unei lumi distopice – respiră poezia, ca suflarea unei umanități care se încăpățânează să supraviețuiască în cele mai teribile condiții.

Subiectul romanului e macabru, iar deznodământul departe de a aduce o alinare: Statele Unite ale Americii se transformă peste noapte într-o teocrație creștină. În nou înființata Republică Galaad, femeile își pierd drepturile și societatea e reorganizată în grupuri specializate: Comandanții și Soțiile lor reprezintă elita, Marthele, Mătușile și Paznicii au roluri funcționale, dedicate muncilor domestice, reeducării și controlului, iar Slujitoarele sunt instrumente de reproducere folosite pentru a naște copiii  familiilor de elită, pe fondul unei crize a natalității.  

Cartea redă confesiunile unei ”Slujitoare” care descrie experiența alienantă a supraviețuirii în această lume. Efortul ei de a își spune povestea e motivat de o singură speranță: că cineva, cândva, într-un viitor care celor mai multe femei ca ea le pare imposibil, o va auzi.

Societatea pe care o descoperim prin ochii Slujitoarei e terifiantă. În particular, terifiant de familiară: deși e o operă de ficțiune, romanul descrie realități istorice, lucruri care s-au întâmplat pe bune în istoria umanității. Într-un articol despre originile cărții, Margaret Atwood subliniază acest aspect: 

”Mi-am impus o regulă: nu voi include nimic din ceea ce oamenii nu au făcut deja sau pentru care nu există încă tehnologia necesară. Nu îmi doream să fiu acuzată că inventez ceva distorsionat și întunecat sau că exagerez potențialul umanității de a se comporta abominabil.”

De fapt, planul autoarei este să transforme Galaadul într-un avertisment important: această ficțiune e foarte probabilă, luați aminte! 

Când toate elementele ei au fost sau sunt reale, republica teocrată din Povestea Slujitoarei devine un pericol palpabil: 

”Națiunile nu dezvoltă forme de guvernare aparent radicale pe fundamente care nu sunt deja prezente” scrie Atwood în același articol. 

Cartea se încheie cu un epilog plasat în anul 2195 – deci, practic, cu mult sperata recuperare a poveștii slujitoarei. Privit obiectiv, e un happy ending: vocea femeii pierdute a ajuns la destinație, există deci o lume, o societate dincolo de Galaad. 

Dar efectul acestui deznodământ e dozat într-un fel care îl face să fie înviorător și înfiorător în măsuri egale: societatea viitorului receptează povestea cutremurătoare a Slujitoarei cu o detașare academic-ghidușă (a la David Lodge), care așterne un strat gros de nepăsare și dezumanizare pe o experiență a suferinței care e ne e încă foarte vie în minte, la care am fost martore pe parcursul a sute de pagini.

După călătoria-avertisment prin Galaad, epilogul e de fapt o întoarcere la realitatea prezentului, în care problematica feministă și suferința oprimării (directă, dovedită și având o debusolantă tradiție istorică) – sunt tratate deseori cu detașare academică și metode științifice, în medii sterilizate și sterile –  de parcă ar fi o specie rară de fluturi negri și nu o criză de proporții care afectează o mare parte a populației lumii.

Cam așa am perceput eu intențiile autoarei cu acest roman – pe scurt, ce a vrut să spună poeta. Am ajuns la aceste concluzii citind textul cu atenție și recurgând apoi la alte surse –  recenzii și interviuri. Într-un fel, am aplicat acestui roman tipul de analiză lucidă, distanțată, cu care e tratată confesiunea Slujitoarei la finalul cărții. Doar așa am reușit să leg firele narative și mai ales să fac legătura cu realitățile în privința cărora suntem avertizate.

Mă întreb însă ce efect are acest roman dacă nu afli detaliile suplimentare despre sursele de inspirație ale autoarei și citești escapist, încheindu-ți călătoria prin Galaad la coperta patru a cărții? 

Mărturisesc că pe mine această călătorie m-a enervat teribil pe alocuri –  tocmai fiindcă peisajul îmi era atât de cunoscut. Nu puteam să nu mă întreb ce sens are să creezi un univers infernal… ca variațiune pe tema unui infern care deja există?

De exemplu, slujitoarele din carte nu au nume (și nu aflăm niciodată numele adevărat al povestitoarei). Ele sunt considerate proprietatea bărbaților cărora le slujesc, așa că le poartă numele: Offred, Ofwarren, Ofglen etc. Dar e suficient să ne uităm în buletin sau să ieșim în scara blocului ca să dăm și noi de Popescu și Ionescu, numele de familie care se transmit de la bărbat la băiat. În lumea noastră de acum și aici, femeile și fetele preiau numele de familie al soțului și al tatălui, iar acesta e numele care ”merge mai departe”, care dăinuie peste secole și vremuri. 

Mă întreb, în general, dacă o „distopie feministă” are sens în contextul feminist actual – a cărui realitate e distopică în sine.

(În caz că aveți dubii în legătură cu această afirmație, iată câteva surse – non-ficțiune – despre doar câteva dintre problemele curente, în ton cu universul Slujitoarei, din România anului 2020: accesul la avort, interferența unor grupări religioase în deciziile personale și în politicile statale legate de natalitate și femicidul).

Dacă mă confrunt zi de zi cu durerea care țâșnește din oprimare, de ce aș vrea să ”evadez” într-un univers poate un pic mai sumbru? De ce aș vrea să văd nuanțe întunecate în fața ochilor când toate culorile pe care le am pe șevalet sunt din această gamă? Iar dacă această carte nu se adresează femeilor oprimate – cui se adresează, de fapt?

E important să formulăm aceste întrebări și să dezbatem acest roman, care a devenit, pe parcursul celor 35 de ani trecuți de la apariția lui, o adevărată instituție. Iar succesul de care s-a bucurat încă de la publicare a atins o nouă culme în ultimii ani, când feminismul a devenit un trend. Pe acest fond, ecranizarea Poveștii Slujitoarei într-un serial de succes i-a sporit și mai mult faima, ajungând să joace un rol important și pe meleagurile noastre, de exemplu în această campanie de avertizare împotriva așa numitului ”Referendum pentru familie”.

Am stat departe de acest serial până acum, pentru că am fost avertizată de câteva prietene și de recenziile în cheie feministă care au împânzit internetul mai ales după apariția celui de-al doilea sezon că ceea ce conține e mai degrabă ”torture porn” decât o narațiune emancipatoare.

Similar reacțiilor mele la proza lui Margaret Atwood, multă lume pare să se întrebe dacă expunerea la scene imaginare de violență împotriva femeilor servește în vreun fel luptei pentru egalitate și justiție socială? Istoria omenirii e brăzdată de această violență, de ce am avea nevoie să o reinventăm în altă formă?

Ca să închei, Povestea Slujitoarei nu mi-a priit și nici nu sunt convinsă de efectul ei benefic în contextul luptelor feministe, dimpotrivă: e un ”leac” la fel de amar ca boala patriarhatului, care înmulțește tulpinile virusului în planul imaginației, fără a întări sistemul imunitar.

Am reușit să parcurg întregul text doar datorită calităților sale stilistice, a felului în care îmbină lirismul cu dictatura. Voi căuta și citi, cu siguranță, mai multă proză scrisă de Margaret Atwood, pentru că m-a convins – ca prozatoare, dar nu ca feministă.

Aș prefera, de un milion de ori, să citesc Povestea Revoluționarei în locul Poveștii Slujitoarei. O revoluționară-vrăjitoare care sparge matricea lumii împreună cu gașca ei, care ne vorbește despre Plăcere, Solidaritate, Bucurie, Cunoaștere… și multe alte lucruri care încă nu au suficient loc în realitatea lumii noastre. 

E timpul să le facem.