Petronela Rotar și scrisul ca terapie

by alina soare

În ultima decadă, psihoterapia a devenit o practică din ce în ce mai populară în clasa de mijloc urbană din România, iar acest fenomen se reflectă și în anumite producții culturale.

Filmul Ana, mon amour, construit în jurul ședințelor de psihanaliză ale personajului principal, e un exemplu în această direcție (și o reclamă de 3 ore la terapie). În același unghi se înscrie și romanul „Orbi” al Petronelei Rotar, care reprezintă un efort (susținut prin ședințele de psihoterapie ale eroinei principale) de a reda și deconstrui o relație romantică abuzivă.

Dacă ar fi să rezum acest roman într-un singur cuvânt aș spune: impetuozitate. Cartea e scrisă cu multă convingere, cu o voce pe care multe dintre noi o vor recunoaște – e vocea aceea cu care cauți adevărul în momentele cele mai disperate: de ce am făcut una ca asta? de ce m-a părăsit? de ce doare atât? Un impuls care ține de instinctul de supraviețuire și care îți dă forța de a te avânta în tenebrele psihicului, de a te pune sub lupă.

Suflul ăsta vital, lupta pentru adevăr dă cărții un suspans teribil (de bun), mai ales în scenele de cuplu în care “chimia” dintre cei doi devine din ce în ce mai toxică.

Literatura și nu numai (produsele culturale în general) abundă de perspective masculine sau idealizate ale iubirii, așa că m-am bucurat să găsesc în acest roman perspectiva unei femei care încearcă să privească în ”unghiul mort” al iubirii romantice, să reconstruiască cursa ei nebună pentru fericire și momentele cele mai traumatizante, când a dat cu mașina de parapet (la propriu și la figurat).

Am apreciat și redarea realistă a unui nou tip de vulnerabilitate la care sunt expuse femeile prin simpla lor participare și prezență în mediul online. Partenerul abuziv al Alexei amenință să publice imagini cu ea în intimitate, îi citește conversațiile private și e gata să îi contacteze foștii iubiți. Viața noastră nu se mai desfășoară doar ”offline”, iar dacă nu suntem protejate/nu ne protejăm suficient folosirea noilor medii de comunicare poate aduce cu sine riscuri în plus – un subiect foarte actual și prea puțin dezbătut într-o epocă a supravegherii în masă.

Mi-a plăcut și nota de final, când eroina cărții merge la un adăpost pentru femei abuzate și menționează că erau prezente acolo și femei din înalta societate. Există niște stereotipuri în societatea noastră care asociază abuzul cu traiul în sărăcie sau condiții precare, așa că un astfel de fragment e binevenit. E singurul loc din carte unde autoarea deschide un pic perspectiva pentru a include problema apartenenței la o anumită clasă socială.

Iar aceasta nu este singura lipsă a acestui roman căruia, în opinia mea, i-ar fi fost de mare folos câteva săptămâni în plus la sertar (sertarul autoarei și, musai, al unei redactoare profesioniste).

Impetuozitatea vocii narative se manifestă din păcate și printr-un amestec neobișnuit de registre, care ”rup” țesătura povestirii: descrieri medicale ale unor procese neuronale sau hormonale, principii terapeutice (în stilul cărților de self-help) etc.

Autoarea pare că e gata să arunce în joc toate resursele de care dispune pentru a ajunge la adevăr. Dar aplicate pe rana pe care povestea o deschide brusc, încă de la primul paragraf, ele sunt  deseori ca niște plasturi care nu țin. Chiar dacă la nivel rațional/psihologic au sens, ceea ce se întâmplă e că rup țesătura literară/emoțională a poveștii.

Redactarea cărții lasă în general mult de dorit: m-am poticnit la tot pasul de greșeli de tipar, fraze încâlcite și indescifrabile sau pur și simplu incorecte. Prezența unei redactoare pricepute, a unei perechi de ochi care să citească manuscrisul, să facă corecturi și să semnaleze discrepanța de registre (literar, medical, terapeutic etc) – ar fi făcut o mare diferență. Nu este doar responsabilitatea autoarei ci și, după părerea mea, a editurii să facă acest lucru.

Un alt aspect ține de raportarea față de corpurile femeilor, care denotă un male gaze internalizat. Alexa e descrisă, fizic, dintr-o perspectivă masculină, ca o femeie atrăgătoare, încă din primele pagini: polițistul la ajutorul căruia apelează o descrie așa (”frumoasă femeie”), iar această descriere e dezvoltată pe tot parcursul cărții.

Rivalele ei, în schimb, apar într-o cheie opusă – Marta e slinoasă, iubita de la mare are coșuri și riduri. Evident, stăpânită de gelozie și de neîncrederea în sine pe care o proiectează acest sentiment, e poate firesc ca Alexa să le judece și să le condamne la ”urâțenie”, încercând să își hrănească astfel ego-ul rănit. Dar în multe alte aspecte ea ajunge să evolueze. De ce nu realizează oare că și caracterizările umilitoare pe care le face iubitelor lui Călin pot fi rodul derutei? Că indiferent ce greutate sau câte coșuri are o femeie, ea poate să fie atrăgătoare, dorită și iubită?

Ar mai fi de notat aici și titlul volumului și metafora „orbirii”, puternic abilitistă. O variantă care să nu ofenseze persoanele nevăzătoare ar fi de recomandat.

Cu speranța ca astfel de aspecte să fie luate în considerare în edițiile/volumele viitoare, aș vrea să închei totuși într-o notă încurajatoare.

Ducem mare lipsă de voci feminine care să își ia libertatea să vorbească onest despre realitățile emoționale pe care le trăiesc și să împărtășească ce au învățat pe traseul anevoios al cunoașterii de sine. Iar Petronela Rotar face asta nu doar prin ficțiunile pe care le scrie: e una dintre puținele celebrități care vorbește deschis despre problemele cu care multe femei se confruntă. Am plâns citind confesiunile ei despre abuzurile sexuale cărora le-a fost victimă și mi-aș dori ca și mai multe femei celebre din România să vorbească atât de sincer despre viața lor sau să scrie ficțiuni în această cheie.

Să ne amintim ce spune Virginia Woolf: ‘A feminist is any woman who tells the truth about her life.’