E timpul să vorbim despre… “A fost odată… la Hollywood”

by doamna goe

Dragă Quentin,

Tocmai am văzut  A fost odată… la Hollywood și sunt bulversată, în ciuda sau datorită faptului că sunt și amuzată și fascinată. E bizar.

Mai toată lumea care văzuse deja filmul m-a sfătuit să citesc dinainte câte ceva despre epoca în care e plasată acțiunea, pentru a îl înțelege mai bine. Evident că am ignorat această recomandare. ”Doar nu mă duc la cinematograf ca la școală, cu temele făcute” mi-am spus în sinea mea. ”Sunt convinsă că o să fie distractiv oricum”.

Și am avut dreptate, evident, pentru că ceea ce îmi place la tine cel mai mult e că știi să te joci, iar ultimul tău film e încă o dovadă/paradă a acestui talent.

Nu cunosc niciun alt regizor care să se simtă atât de confortabil în zona asta – mai aproape de caricatură decât de credibil – într-o structură neverosimilă în care, alături de personaje, trebuie să investești, ca spectatoare, propriul tău chef de joacă și umor pentru a o susține. Iar investiția asta, foarte personală, e ceea ce ajunge să te fascineze și să te facă complice, așa cum se întâmplă și când sorbi din coaja de nucă întinsă de un copil pretinzând, alături de el, că e un bol de supă delicioasă.

Da, îmi place de tine, Quentin, pentru că știi să te joci. Și îmi place atât de mult încât m-am întrebat foarte rar – cum o fac acum – de-a ce te joci de fapt? De-a ce ne jucăm, atunci când devenim complicele tale?

În A fost odată… la Hollywood pare, la un prim nivel, că ne jucăm de-a ”epoca apusă a Hollywoodului” de la sfârșitul anilor ’60.

Pelicula are trei personaje principale: doi actori trecuți bine de prima tinerețe și un oraș (Los Angeles) – iar toate aceste personaje ne atrag cu forța unor panouri luminoase care clipocesc intermitent. Felul în care le-ai construit relevă un tip de adorație neobișnuit pentru universul tău artistic – reverențios și cuminte, aproape de privirea unui copil care își poleiește eroii în aur, chiar dacă sunt doar niște actori de divizia B.

Ai făcut evident o șmecherie aici, oferind rolurile principale unor ”legende vii” ca și tine, care își flexează mușchii actoricești la maxim și pur și simplu radiază pe ecran.

Leonardo DiCaprio îl joacă într-o cheie emotivă pe Rick Dalton, un actor de filme western ajuns în amurgul carierei și bântuit de spaima de a deveni irelevant într-o industrie aflată mereu în căutare de talente tinere. Iar Brad Pitt îi dă un aer cool irezistibil lui Cliff Booth – cascadorul/șoferul/meșterul/prietenul omniprezent al lui Rick, a cărui stea a eclipsat după ce a fost acuzat (se pare cu îndreptățire) că și-a ucis nevasta. 

Rick și Cliff sunt personaje imaginare, dar au în film niște vecini celebri – Polanski (care tocmai dăduse lovitura cu Rosemary’s Baby) și proaspăta lui soție, actrița Sharon Tate. Cum era deja predictibil într-un film de-al tău, acțiunea culminează cu o baie de sânge – la finalul căreia eroii filmului sunt oficial încoronați.

(atenție, urmează spoilere)

La al doilea nivel de interpretare, dragă Quentin, am ajuns abia după ce am citit câteva recenzii pe net. Așa am aflat că baia de sânge de la final e genul de fantezie care rescrie istoria (a la Inglourious Basterds și Django Unchained): hipioții drogați și confuzi care atacă în miezul nopții casa lui Rick sunt de fapt trupa lui Charlie Manson, care a zguduit Hollywoodul acelei epoci cu o serie de crime sinistre. Prima lor victimă a fost soția lui Polanski, Sharon Tate, care în filmul tău scapă nevătămată.

Rick și Cliff, devin, fără să știe, eroii timpurilor lor, oprind în fașă o organizație criminală care a schimbat soarta Hollywoodului (inclusiv în ce privește producțiile cinematografice, se pare).

Ai spus despre A fost odată… la Hollywood că e cel mai personal film pe care l-ai făcut până acum. După ce ai ”rescris” câteva file din istoria nazismului și a sclaviei, te-ai dedicat reconstruirii unor evenimente și a unei lumi mai apropiate de biografia ta (în 1969, anul în care are loc acțiunea, aveai 6 ani și locuiai în L.A.).

Dar tu știi foarte bine, Quentin, că filmele (mai ales când sunt reconstrucții ale unei epoci apuse) ne spun de fapt mai multe despre prezent, pentru că trecutul poate fi pictat în mod convenabil cu paleta care ne vine cel mai la îndemână.

Iar ce ai decis tu să zugrăvești, e, pe scurt, o fantezie retrogradă. Eroii tăi (care, în imaginația ta, salvează Hollywoodul) sunt genul de macho care au avut dintotdeauna putere și șanse în Hollywood, în niciun caz niște personaje lovite de soartă sau date pe nedrept uitării.

Cliff, căruia i-ai conferit o asemenea putere de seducție că îți vine să sari din scaunul de cinematograf și să iei pelicula cu el în brațe, și-a ucis cel mai probabil soția (o scenă ne dă de înțeles că era arțăgoasă) și e încă în libertate, singura urmare fiind că soțiile arțăgoase ale unor producători nu vor să îi ofere roluri din această pricină.

Ne inviți deci, cu bagheta magică ascunsă bine în mânecă, să ne îndrăgostim cinematic de un (cel mai probabil) criminal care se bucură de impunitate într-un sistem întors pe dos (istoria lui e inspirată de cel puțin un caz real din epocă – posibil chiar de mai multe).

Ești atât de fascinat de Cliff încât nu ți-e de ajuns să îl zugrăvești pe acoperișul casei lui Rick, într-o scenă memorabilă, ca pe un zeu californian – la bustul gol, cu antena TV în mână ca sceptru – ci trebuie să ne arăți și că e curajos, loial și are un cod al onoarei care devine evident atunci când refuză avansurile unei hipioate minore. Și asta pentru că povestea pe care ne-o înșiri nu e doar despre magia ”ecranului” ci și despre o anumită viziune a lumii, un anumit sistem de valori.

Personajele tale masculine sunt macho, condamnă lacrimile vărsate de bărbați în public, urăsc hipioții, se bagă la cafteală (ba chiar la violențe extreme), au orgolii care trebuie hrănite bine și soții trofeu (Rick) sau un femicid la activ (Cliff). Ceea ce ne prezinți sunt niște icoane ale masculinității toxice, puse într-o asemenea lumină încât, deși vedem toate aceste detalii sordide, nu ne putem lua ochii de la ele.

E un joc al ambivalenței în care ne atragi continuu în acest film, un gest evident de frondă la adresa unei industrii și al unui public care devine (deloc întâmplător) din ce în ce mai conștient și sensibil la astfel de abordări.

Dacă crimele lui Charlie Manson au zguduit Hollywoodul acum 40 de ani și și-au pus amprenta asupra unor generații întregi, putem să afirmăm fără ezitare că ultimul cutremur care a zgâlțâit din țâțâni Hollywoodul e scandalul #meetoo. Iar schimbările pe care le-a provocat sunt deja evidente: de Lady Bird la Captain Marvel, femeile sunt din ce în ce mai des eroinele principale și autoarele fanteziilor cinematografice.

Știi ce cred eu, Quentin? Cred că la fel ca alte ”legende vii” (adică stafii care încă bântuie Hollywoodul cu filme din ce în ce mai străvezii) – te temi de schimbare, de o răsturnare de situație în care femeile nu mai sunt necuvântătoare și decorative (ca în filmul ăsta pe care tocmai l-ai făcut). Așa că ai creat această fantezie consolatoare, o poveste de adormit copiii cu un Hollywood în care bărbații macho sunt îngeri păzitori.

Mecanismul prin care aceste personaje masculine sunt sanctificate e punerea lor în opoziție cu gruparea criminală a lui Charlie Manson, un artificiu regizoral cu care nu te prea poți pune: ”ceilalți” sunt în mod clar și datat istoric, ”răul absolut”. Și poate nu e de mirare că din trupa lui Manson face parte și Lena Dunham, o reprezentantă a feminismului hollywoodian, alături de alte actrițe tinere care sunt masacrate în ultimele scene.

Mă dezamăgește reacția ta emoțională la această lume în schimbare, Quentin, dar în ciuda mesajului malefic, recunosc că îți admir filmul.

Doar tu ești în stare să faci un film îngrozitor de retrograd, în care femeile sunt filmate ca niște gazele în documentare despre natură (mă refer mai ales la personajul Sharon Tate), convenabil de necuvântătoare (soția italiană a lui Rick, Sharon* etc), arse de vii și supuse celor mai crunte violențe, în care nu există nicio persoană de culoare și se promovează o atitudine macho cool eroică… doar tu ești în stare să faci așa ceva și să ieși cu basma curată, să ții oamenii în sală, să îi fascinezi cu scamatoriile tale, într-o epocă în care Hollywoodul îmbrățișează feminismul (neoliberal, dar orișicât).

Da Quentin, te admir în continuare și îmi place de tine că știi să te joci.

Dar o să-ți spun și ție ce i-am zis lu’ frate-meu în vara lui ’90, în livadă la tanti Florica: dacă o să continui să propui jocuri unde eu** doar pic de fraieră și am cele mai nașpa roluri, în care îmi iau cafteală, unde doar prietenii tăi sau ăia de care îți place ție se distrează și sunt șmecheri, ei bine, atunci ești super cacamaca și mă pipi pe tine.

 

*Personajul lui Sharon e de o muțenie și superficialitate decorativă extremă. Există inclusiv o scenă în care primește o prietenă în vizită și sunetul e tăiat în momentele de dialog – vedem doar chipuri și buze mișcându-se fără sonor, ca într-o reclamă la feminitate inumană.

** ca reprezentantă a femeilor

Sursă foto