Marele Argintiu — Deborah Levy

Așa cum ne-a spus Orson Wells, dacă vrem un final fericit, depinde unde încheiem povestea.

Într-o noapte de ianuarie mâncam orez cu cocos și pește într-un bar de pe coasta caraibiană a Columbiei. La masa de lângă mine era un american bronzat și tatuat. Avea spre 50 de ani,  brațe mari și musculoase și părul argintiu prins într-un coc. Vorbea cu o tânără englezoaică de vreo 19 ani care inițial citea o carte, singură la masă, dar după câteva ezitări a acceptat invitația de a i se alătura. La început a vorbit doar el. După o vreme, ea l-a întrerupt.

Poveștile ei erau interesante, intense și ciudate. Îi spunea despre scufundarile pe care le făcuse în Mexic, și cum odată, după ce stătuse 20 de minute sub apă, când a revenit la suprafață, a văzut că începuse furtuna. Marea devenise un vârtej și întoarcerea la barcă i-a dat emoții.

Deși povestea ei era despre cum e să descoperi brusc, după o scufundare, că vremea s-a schimbat, era în același timp și despre o durere neîmpărtășită. I-a dat câteva indicii despre asta (în barcă era o persoană despre care credea că ar fi trebuit să vină să o salveze) și l-a privit apoi îndelung, verificând dacă s-a prins că vorbea despre furtună într-un fel ascuns. El nu era prea interesat și a reușit să-și miște picioarele într-un fel care a smucit masa, azvârlindu-i cartea pe podea. 

– Ești cam vorbăreață de felul tău, nu? a întrebat-o el.

Ea s-a gândit îndelung la asta, pieptănându-și vârfurile părului cu degetele, în timp ce urmărea cum doi băieți adolescenți le vindeau turiștilor trabucuri și tricouri de fotbal în piațeta cu piatră cubică. Nu era prea ușor să îi transmită acestui bărbat, mult mai în vârstă, că lumea îi aparținea și ei. Că și-a asumat un risc atunci când a invitat-o la masa lui. La urma urmelor, aducea cu ea o poveste de viață și un libido proprii. Lui nu-i trecuse prin minte că s-ar putea ca ea să nu se considere pe sine personaj secundar, iar pe el, personaj principal. În sensul acesta, încălcase o graniță, distrusese o ierarhie socială, ignorase ritualurile obișnuite.

L-a întrebat ce culegea din bolul lui cu tortilla chips. El i-a spus că era cheviche, pește crud marinat în suc de lămâie, care era trecut în meniul în engleză ca “sexvice”. 

-E servit cu un prezervativ, a adăugat el.

Văzând-o zâmbind am știut că miza pe a fi o persoană mai curajoasă decât se simțea cu adevărat, o persoană liberă care călătorea pe cont propriu, citea și bea bere, singură, noaptea, într-un bar, o persoană care putea risca o conversație imposibil de complicată cu un străin. I-a acceptat oferta de a gusta din chevice, dar a refuzat să-l însoțească la o partidă de înot nocturnă, într-o parte izolată a plajei, care – a asigurat-o el – era ”departe de stânci”.

După o vreme, el a spus:

-Nu-mi plac scufundările. Dacă ar trebui să merg în adâncuri, atunci ar fi pentru aur.

-Ah, a zis ea, e interesant că spui asta. Mă gândeam că numele pe care ți l-aș da ar fi Marele Argintiu.

-De ce Marele Argintiu?

-Era numele bărcii de scufundări.

A scuturat capul, uimit, și și-a mutat privirea dinspre sânii ei spre semnul de ”Ieșire” de la ușă. Ea a zâmbit din nou, fără convingere. Cred că știa că trebuie să calmeze turbulențele pe care le-a adus din Mexic în Columbia. A decis să își retragă cuvintele:

-Nu, Marele Argintiu vine de la părul tău și de la piercing-ul din sprânceană.

-Sunt doar un vagabond în derivă, a spus el.

Ea și-a plătit nota și l-a rugat să culeagă cartea pe care o azvârlise pe podea, așa că el s-a aplecat sub masă și a început să o împingă spre el cu piciorul. A durat ceva, iar când a reapărut, cu cartea în mână, ea nu a afișat nici recunoștință, nici impolitețe. A spus, simplu: ”Mersi”.

În timp ce chelnerița strângea farfurii pline cu clești de crabi și oase de pește, mi-am amintit de un citat din Oscar Wilde – ”fii tu însăți, toate celelalte personalități sunt deja luate”.

Pentru ea asta nu prea se aplica. Trebuia să joace o carte, să mizeze pe un sine aflat în posesia anumitor libertăți pe care Marele Argintiu le lua de-a gata – la urma urmei, el nu întâmpina nicio dificultate în a fi el însuși.

Ești cam vorbăreață de felul tău, nu?

Să vorbim despre viața noastră așa cum o simțim e o libertate pe care cel mai des alegem să nu ne-o luăm. Dar am receptat cuvintele pe care ea voia să le spună ca fiind vii în sufletul ei, la fel de misterioase pentru ea însăși ca pentru toți ceilalți.

Mai târziu, în timp ce scriam pe balconul hotelului, m-am gândit la cum l-a invitat pe nestatornicul Mare Argintiu să citească printre rânduri adevărul ei ascuns. Și-ar fi putut încheia povestirea cu descrierea tuturor minunilor pe care le-a văzut înaintea furtunii, în marea calmă. Ar fi fost un final fericit, dar nu s-a oprit acolo. A formulat pentru el (și pentru ea însăși) o întrebare: crezi că am fost părăsită de către persoana din barcă? Marele Argintiu nu era cititorul potrivit pentru povestea ei, dar m-am gândit, pentru a compensa cumva, că ea ar putea fi o cititoare potrivită pentru mine.

 

Traducere din volumul The Cost of Living: A Working Autobiography

De aceeași autoare puteți citi în limba română două romane apărute la Editura Litera: Înotând spre casă și Lapte fierbinte.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s