Ascultați
În urmă cu vreo 7 ani, când lucram ca traducătoare, am dat de expresiile ”war on women” și ”rape culture” într-un articol despre o femeie ucisă în urma unui viol în grup în India. Era prima oară când întâlneam aceste concepte și am reflectat îndelung asupra lor, pentru că erau cumva nefirești pentru mine și, recunosc, mi se păreau foarte puternice, niște declarații extreme. Au planat mult timp în mintea mea, ca doi fluturi negri. Le-am tradus ca ”război împotriva femeilor” și ”cultura violului”.
Cred foarte mult în puterea cuvintelor și mă fascinează felul în care ne ajută să dăm sens lumii în care trăim. Deși mă speriau, deși mă îngrozeau, deși o parte din mine nu voia să le accepte, am făcut loc acestor două făpturi întunecate în conștiința mea: le-am înfipt mai întâi, ca o colecționară înveterată ce sunt, în insectarul expresiilor străine de care îmi abundă deja mintea, dată fiind expunerea la o mare cantitate de informație în limba engleză. În acest stadiu erau un fel de curiozități, niște concepte aplicabile unor lumi de care mă simțeam străină.
În timp, am remarcat însă cu groază cum cele două expresii prind viață – nu într-o știre de la rubrica „Internațional” – ci în realitatea mea imediată: începând să urmăresc ce mi se întâmplă, ce li se întâmplă femeilor din viața mea, cum suntem tratate, percepute și reprezentate în lumea care ne înconjoară, ce ecou au vocile noastre – mi-am dat seama că aceste cuvinte sunt vii, la fel de vii în țara noastră ca în multe alte locuri.
Fluturii negri ai spaimei și violenței sunt animalele noastre de casă, parte a existenței noastre, pe care nu avem cum să le domesticim, despre care nici măcar nu putem să vorbim, pe care nici măcar nu le putem vedea dacă nu le vom spune pe nume.
Așa că eu o să le spun pe nume.
Ascultați.
În România domină cultura violului.
În România fetele și femeile sunt atacate, umilite, disprețuite, violate, ucise. Nu de ieri sau de acum câteva zile, ci de timp îndelungat.
Non-stop.
Ascultați.
În România se desfășoară, zi de zi și noapte de noapte, fără a fi transmis live la TV cu breaking news în burtieră (decât în cazuri foarte rare, cum experimentăm acum) un război împotriva femeilor.
*
În urmă cu câteva ore, am scris pe Facebook o variantă foarte succintă a gândurilor de mai sus, într-un comentariu legat de oribila crimă din Caracal care a șocat întreaga țară.
O adolescentă de 15 ani a fost răpită, violată, bătută și ucisă, iar corpul ei a fost apoi dizolvat în acid de către făptuitor, pentru a șterge urmele. Deși tânăra a sunat de trei ori la 112 dând detalii despre situația în care se află, polițiștii au ajuns la locul crimei abia 19 ore mai târziu, întârziind descinderea din motive care nu sunt încă elucidate complet.
O utilizatoare m-a întrebat ce legătură are tragedia singulară a Alexandrei cu ideologia feministă. În opinia dânsei, a vorbi în aceste momente despre sexism și discriminare e o exagerare, o pângărire a unei situații tragice.
Într-un fel care mi se pare cel puțin ironic, apelul meu la recunoașterea problemelor sistemice care stau în spatele acestui caz a fost criticat pentru că ar folosi o tragedie individuală în scopul de a face loc ”agendei” feministe (ironia la care mă refer vine din faptul că de fapt multe alte partide și grupări ”capitalizează” la greu de pe urma acestei drame).
Un răspuns dureros la întrebarea pe care am primit-o pe Facebook a venit cu următorul val de breaking news: suspectul a recunoscut nu doar crima recentă ci și uciderea Luizei, o adolescentă care a dispărut în condiții similare în luna aprilie.
Adevărul este că drama Alexandrei nu e un caz singular. Dacă mama și bunica Luizei nu ar fi fost întâmpinate cu zeflemea de către cei care ar fi trebuit de fapt să le ajute și cazurile de acest gen nu ar fi tratate în general cu nepăsarea și misoginia bine împlântate în instituțiile statului ca și în oricare alt loc din România, viața ultimei victime și a multor altor fete și femei ar fi putut fi salvate.
Conform relatărilor din presă, și tatăl Alexandrei a fost întâmpinat la poliție cu aceleași remarci misogine și umilitoare și avertizat că va fi făcut responsabil dacă ”dă dracu’ să fie încurcată cu vreunul”.
De fapt, Alexandra – despre care șeful poliției Caracal ar fi spus că ”apare mâine-poimâine cu iubitul de mână” – e o martiră și o eroină. Gestul ei, vocea ei, speranța că va fi salvată – au dus la prinderea unui criminal care ar fi putut continua să facă victime.
Să ne întrebăm acum cum ar fi dacă toate cazurile neelucidate de răpiri, dispariții și suspiciunile de trafic de persoane ar fi tratate cu seriozitatea de care au nevoie, indiferent de vârsta, sexul, poziția socială, ocupația sau etnia victimei? Cum ar fi dacă dispariția unei fete ar suna cu adevărat alarma în fiecare dintre noi și în instituțiile acestei țări, indiferent dacă părinții ei sunt parlamentari sau femei plecate la muncă în Anglia? Oare și-ar permite un polițist să îi spună unui demnitar că fata lui poate a dispărut cu un ”Făt-Frumos” și să îl liniștească paternalist că ”vine ea acasă”?
Câte vieți ar fi putut fi salvate și câte pot fi încă salvate dacă luăm în serios
problema misoginiei
cultura violului
discriminarea de orice fel?
*
Ieri, sâmbătă, 27 iulie 2019, adică ziua în care întreaga națiune era pironită cu ochii pe ultimele știri din Caracal, în zonele mai puțin accesate ale site-urilor de actualități a apărut o nouă știre: într-o groapă cu moloz din Ilfov a fost descoperit, înfășurat într-o pătură lipită cu adeziv, cadavrul unei femei. Un suspect a fost deja reținut. Numele, circumstanțele și motivul crimei sunt necunoscute publicului larg și e foarte probabil să și rămână așa.
De ce? Pentru că, cu mari excepții, ca cea pe care o trăim acum, femicidul (crimele îndreptate asupra femeilor) trec neobservate deasupra capetelor noastre, ca acei fluturi negri și mari de care vă vorbeam mai sus.
Doar în cazuri rare și mediatizate până la paroxism, când faptele sunt percepute la un nivel de șoc care declanșează o reacție emoțională colectivă astfel de situații capătă vizibilitate în agenda publică. S-a mai întâmplat ceva asemănător acum 4 ani, în urma unui viol în grup care a avut loc în Vaslui, iar din când în când mai răzbat până la noi, în pâcla știrilor zilnice despre Trump câteva cazuri terifiante de femicid local – cum ar fi cel al femeii bătute până la moarte de soț în propriul apartament, ale cărei strigăte au fost ignorate de vecini sau al directoarei de grădiniță ucisă de iubit.
O să vi se pară cinic ce vă spun acum, dar adevărul e că atenția pe care o primesc aceste cazuri (care, trebuie subliniat, nu sunt niște mari excepții – dacă aveți o părere diferită vă invit să urmăriți câteva ediții aleatorii ale Știrilor de la ora 5) – depinde de mai mulți factori și (spoiler) niciunul dintre ei nu este Prioritatea Națională a Luptei Împotriva Sexismului și Misoginiei.
În 2014, când a avut loc violul în grup din Vaslui, o dramă intens mediatizată, Alexandra, victima din Caracal, avea 10 ani. Ce măsuri s-au luat, concret, la nivel național, pentru protejarea femeilor și fetelor din România în ultimii 5 ani?[1]
Care Guvernare din ultimii 5 ani a făcut din asta o prioritate? Care partid din Opoziție a făcut din asta o prioritate?
Chiar și acum se cere demisia Guvernului, fără să se vorbească despre problemele sistemice, care vor rămâne în picioare. Se fac jocuri de imagine care capitalizează tensiunea, șocul și frustrarea oamenilor la nivel politic, mai ales în această perioadă pre-alegeri, fără să se vorbească despre implicațiile reale ale acestei tragedii. Se fac manevre oportuniste care maschează chestiuni grave sub chipul unor țapi ispășitori, se confiscă un subiect de importanță capitală subordonându-l unor interese meschine.
Nimeni, nici măcar unul dintre acești oameni ”luminați” care ne conduc nu vede fluturii negri și mari care zboară deasupra noastră, care trec prin noi:
Misoginia
Cultura violului
Femicidul
Ascultați.
Ignoranța e o crimă.
Dacă societatea ar fi mai conștientă de aceste lucruri multe femei și fete ar putea fi salvate. În loc să fie umilite, descurajate, abuzate chiar și de cei care ar trebui să fie de partea lor!
*
Alt ”breaking-news” – că tocmai îi pomenisem pe politicieni:
Iohannis: Guvernul să se gândească dacă nu cumva este autorul moral al tragediei din Caracal
Aaaa! Ia stați un pic! A spus cineva ”autor moral”? Cred că am o idee. Jucăm și cu personaje colective?
Atunci ce-ar fi să ne uităm în oglindă?
Conform statisticilor, în România, două femei sunt ucise în fiecare săptămână de parteneri violenți.
3.000 de femei sunt bătute, zilnic, iar unul din trei români consideră că femeile ”mai sunt bătute și din vina lor”.
26% dintre români cred că victima provoacă violența (sursa informației este un articol din Vice România cu titlul: Poveștile româncelor ucise-n bătaie și arse de vii de bărbați mi-au arătat ce înseamnă Ziua Femeii).
Avem cel mai ridicat procent de justificare a violului din UE. În 2016, 55% dintre noi au spus că există situații în care violul este justificat (alcool, fuste scurte – știți voi). O persoană din 5 e de părere chiar că violul nu ar trebui pedepsit.
E cam vechi sondajul?
Atunci să vă dau un citat al prodecanului Facultății de Teologie, vechi de câteva zile (de precizat că și-a dat între timp demisia, dar nu e clar dacă va mai rămâne sau nu în Învățământ):
“sunt rarisime cazurile în care violul se soldează cu graviditate. Vă rog să rețineți, sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul.”
TLDR? Citatele sunt prea lungi? Hai să încercăm și altfel, pentru că uneori o imaginie face cât o mie de cuvinte. Acestea sunt recomandările de lectură pe care un ziar din România mi le face la finalul unui articol despre cazul din Caracal:
Sau poate vreți ceva care alunecă mai ușor pe ureche, ca versurile unei melodii vizualizate deja de 17 milioane de ori pe Youtube:
”O curwa dacă-ți iei, s-o ții în locul ei / Să n-o lași să gândească, să-i pui stop la idei / Să nu îi dai valoare decât ca la un câine / N-o duce la restaurant, ține-o în casă pe pâine”
E melodia preferată a fluturilor negri, care intră într-un fel de comă când o aud iar fâlfâitul aripilor lor poroase repetă la unison:
Misoginie
Cultura violului
Femicid….
*
Ascultați.
Ni una menos (Niciuna mai puțin) e o mișcare feministă de amploare din America Latină, care se definește ca un ”strigăt colectiv împotriva violenței maciste”.
Mișcarea a pornit în Argentina, când moartea unei fete de 14 ani, în iunie 2015, a scos în stradă milioane de femei. Fata era însărcinată și fusese omorâtă în bătaie și îngropată sub casa prietenului ei.
În octombrie 2016, mișcarea a organizat prima grevă de proporții a femeilor din istorie, după ce o adolescentă de 16 ani a fost răpită din fața liceului, violată și – printre alte abuzuri sexuale inumane – trasă în țeapă. Tânăra a murit în timpul acestor torturi.
Inițiativele feministelor din Argentina au devenit în scurt timp virale și au inspirat alte proteste, grupări și evenimente în Chile, Peru, Bolivia, Paraguay, Uruguay, Spania, Mexic, Guatemala și El Salvador. În fiecare dintre aceste țări s-au dezvoltat strategii specifice, adaptate contextului local, dar toate mișcările s-au aliniat într-una singură, internațională, puternică, emancipatoare.
Iar acesta e doar începutul.
Dacă aveți nevoie de o sclipire de optimism, căutați pe net #NiUnaMenos și veți descoperi poze de la demonstrații cu milioane de participante, articole, evenimente și moduri de organizare colectivă și solidară care au devenit o inspirație pentru toată planeta.
Pentru că nu doar noi, ci întreaga lume se confruntă cu probleme ca:
Misoginia
Cultura violului
Femicidul
*
Aș putea lua un articol oarecare scris de o feministă despre cazurile din America de Sud, Spania și multe alte locuri din lume și l-aș putea folosi, aproape integral, în acest text.
De exemplu acesta: Nu e un caz izolat. Se numește patriarhat!
Suntem mai multe decât se vede. Suntem mai puternice decât credem. Avem surori pretutindeni. Avem o familie, avem exemple, avem căi, avem opțiuni.
Avem deja forțe puternice peste tot în România, activiste, poete, artiste, experte în domeniu care luptă de mult timp în linia întâi pentru drepturile tuturor femeilor și grupurilor marginalizate, femei și fete curajoase care se organizează, pornesc școli și inițiative educaționale și spun lucrurilor pe nume: #MultumescPentruFlori dar vreau respect! Adolescente care se adună în comunități și dezvoltă strategii de supraviețuire. Menționez aici doar câteva dar vă încurajez să descoperiți chiar voi multitudinea vocilor lor.
Căutați-le, vorbiți cu ele, citiți-le, susțineți-le! Ieșiți în stradă! Lansați și voi un protest, uniți-vă.
Au fost organizate deja proteste feministe la București, Brașov și Chișinău.
Ascultați.
Ascultați vocile care vorbesc cu voi, nu despre voi!
PROLOG
Fluturii negri ne trec prin stomac, zboară deasupra capetelor noastre și ne mutilează. Patriarhatul e cuvântul pe care pare că nu îl cunoaște nimeni, războiul împotriva femeilor nu îl cunoaște nimeni, cultura violului nu o cunoaște nimeni.
Vreau să țip aceste cuvinte. Vreau să ies în stradă, cu milioane de femei și să strig.
Pentru că am crezut atâta timp că o să ne audă cineva, până la urmă, și lucrurile or să se schimbe. Dar nu se schimbă nimic: fiecare partid politic își vede de agenda lui, misoginia și femicidul sunt șterse cu guma și toți scriu cu litere de-o șchioapă pe pancarte deviza care le convine lor, ideea lor fixă, fie că se numește luptă anti-corupție, #muiePSD sau referendum – strategii necoapte, negândite, ne-simțite, scoase din joben ca lovitură de imagine.
În timp ce noi suntem violate și atacate zi de zi, cu privirea, cu vorba, ni se violează drepturile, demnitatea, libertatea. Și multe dintre noi mor (cele mai multe chiar de mâna ”persoanelor iubite”).
Nu, nu mă mai aștept să mă ”audă cineva”. Nu mă mai rog la nicio instanță din cer sau de pe pământ “să fim în sfârșit auzite”. Speranța asta a murit odată cu Alexandra.
*
Vreau în schimb să vorbesc și să iau de mână și să îmbrățișez și să ies în stradă cu femei ca mine și cu toată lumea care solidarizează cu noi. Vreau să strigăm împreună, să spunem lucrurilor pe nume.
Pentru că știu că atunci când ne adunăm, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai revoltate, din ce în ce mai mânioase, din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai strălucitoare – fiecare strigăt va conta.
Va fi de ajuns să ne auzim una pe alta.
Strigă și tu!
[1] Câte programe naționale de educație și protecție au fost derulate? Cât de des am vorbit despre sexism, viol și femicid? A devenit combaterea traficului de persoane și a rețelelor de crimă organizată care sunt des conectate cu el o prioritate, mai ales în lumina evoluției negative a statisticilor oficiale (care, ca și în cazul agresiunilor împotriva femeilor, descriu doar o parte din realitate, pentru că multe dintre aceste fapte nu ajung la urechile autorităților)?
După valul de mărturisiri din seria #meetoo care a dovedit încă o dată cât de răspândite sunt aceste probleme, cât de mare e anxietatea femeilor, trauma lor – ce s-a făcut, concret, pentru a combate sexismul, agresiunea, crimele împotriva femeilor?
R A Z A 
Comments