Și bărbații plâng
Am crescut legănată în somn de ”visul american”.
De la serialul Dallas1, care ne-a inițiat, ca nație, în tainele capitalismului și până la nopțile târzii când ultimele cuvinte pe care le auzeam înainte să mă bag la culcare erau: ”Good night, America, wherever you are”2 – visul american m-a însoțit seară de seară, livrat fără întârziere de mașinăria Hollywood-ului și a întregii industrii cinematografice ”made in USA”.
Firescul cu care receptez și acum filmele americane (spre deosebire de, să spunem, producții din Africa de Sud, de ce nu?) vine în mare parte din această expunere.
E unul dintre motivele pentru care vizionarea serialului The Wire a avut asupra mea, în parte, un efect terapeutic. După decenii în care m-am hrănit cu partea fantezistă și – să zicem lucrurilor pe nume – propagandistă – a culturii americane, am descoperit o producție care deconstruiește ”visul american”, în detaliu – om cu om și instituție cu instituție.
The Wire e o frescă amplă a societății americane – cel mai ”ambițios” proiect de acest fel pe care îl cunosc. Pe parcursul celor 5 sezoane sunt urmărite investigațiile unei divizii speciale a poliției din Baltimore (dedicată crimei organizate) – dar acesta e doar un „strat” al acțiunii. Prin intermediul cercetărilor criminalistice sunt luate sub lupă mai multe instituții cheie din viața orașului (câte una în fiecare sezon): organizațiile traficanților de droguri, sistemul portuar, primăria, școlile și presa scrisă.
David Simon, creatorul seriei și fost jurnalist de investigație în Baltimore a declarat că în ciuda aparențelor de ”dramă polițistă”, serialul ”e de fapt despre orașul american și despre cum trăim împreună. Despre cum instituțiile afectează indivizii. Indiferent dacă vorbim de un polițist, hamal, traficant de droguri, politician, judecător sau avocat – toți sunt compromiși până la urmă și trebuie să se confrunte cu instituția față de care s-au angajat.”3
Produs între 2002 și 2008 de HBO, serialul a primit ”de-a lungul vieții” laude moderate și nu a fost premiat cu niciun trofeu cu nume răsunător. În anii care au urmat a căpătat însă din ce în ce mai multă atenție și recunoaștere, ajungând să fie materie de studiu în mai multe universități americane4 și subiectul a numeroase dezbateri în lumea academică. În prezent este considerat unul dintre cele mai bune seriale din toate timpurile.
O să încep prin a enumera lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult în The Wire, încheind cu câteva mențiuni critice.
Jocul în care toată lumea pierde
Într-o scenă memorabilă din primul sezon, D’Angelo Barksdale – ”șef de post” într-un punct de comercializare a drogurilor din organizația lui Avon Barksdale – îi învață șah pe subordonații săi, Bodie și Wallace, folosind ierarhia ”instituției” din care fac cu toții parte pentru a explica regulile. Regele e Avon, dama e Stringer – ”the get shit done piece”, pionii (ca ei) sunt piese de atac și, dacă e nevoie, sacrificiu – prezente în număr mare.
Pe parcursul celor 5 sezoane, ne dăm seama că ”jocul” nu e mult mai diferit în alte instituții: regele poate fi primarul, guvernatorul, Grecul (care livrează drogurile), șeful poliției. Indiferent de locul unde se joacă, ”the game is the game”, regulile sunt mai presus de piese. Din momentul în care indivizii încep să facă parte dintr-o mașinărie instituțională începe un proces de dezumanizare în care ”umanitatea” nu poate câștiga.
Probabil că meritul cel mai mare al serialului e că scoate în evidență acest aspect, al vicierii ”sistemului”, reușind totodată să îi contureze un portret realist. ”Sistemul” e deseori un termen prea abstract, de o complexitate prea mare, dar în The Wire, pe parcursul a 66 de ore de narațiune densă (serialul e descris de mulți critici ca un ”roman vizual)”, el capătă consistență.
O concluzie importantă e că ”sistemul” nu e niciodată responsabilitatea unei singure persoane – deși totul derivă din relații de putere și există mereu un superior: ceea ce ”câștigă” până la urmă nu e voința lui, ci jocul în sine. Ceea ce se prezervă sunt mijloacele, întotdeauna. Mijloacele sunt aceleași și schimbă și scopul, indiferent cât de nobil ar fi la început.
E remarcabil că filmul pune sub aceeași lupă organizații criminale și cele pentru care toată lumea plătește taxe. Iar concluzia e că de o parte și de alta a legii jocul e la fel de necruțător – și instituțiile la fel de inumane.
Oamenii însă – fie ei traficanți de droguri sau primari – primesc un portret onest, nu sunt demonizați ci dimpotrivă, li se recunoaște umanitatea (o excepție în privința portretizării de acest fel sunt lucrătoarele sexuale emigrante, despre care voi vorbi pe larg un pic mai jos).
Serialul are un puternic mesaj anti-capitalist, pe care nu îl îndulcește în niciun fel. E un serial amar, ca viața celor pentru care ”visul american” e de fapt un coșmar: majoritatea populației SUA.
În cuvintele lui David Simon: ”Cu acest serial nu vindem speranțe și nu oferim o stare de satisfacție audienței sau victorii superficiale. The Wire arată ce efect au instituțiile – birocrațiile, întreprinderile criminale, culturile dependenței, chiar și capitalismul în stare crudă – asupra indivizilor. Nu e conceput ca un spectacol de divertisment. Mă tem că e de fapt un serial cam furios.”5
Televiziune în culori
Cu o distribuție formată în proporție de 65% din actori de culoare, interpretând roluri din cele mai diverse – de-a lungul și de-a latul scării sociale – The Wire reprezintă o excepție binevenită în peisajul cinematografic american.
Deși până la urmă distribuția nu face decât să fie fidelă situației demografice din Baltimore, raportarea la practicile industriei de film americane face necesară o mențiune specială în această direcție.
Sonja Sohn, actrița care o interpretează pe polițista Kima Greggs, descrie felul în care și-a receptat rolul în următorii termeni: ”Am fost entuziasmată să joc rolul unei polițiste lesbiene de culoare, pentru că – din câte știu – până în acel moment nu mai apăruse nicio lesbiană de culoare la televizor. Am simțit că am șansa să ofer un chip și o voce acestui personaj, pentru o comunitate de oameni care nu erau reprezentați în industria de divertisment la scară largă la timpul respectiv.”6
Dincolo de heteronormativitate
Pe lângă Kima Giggs, în The Wire există își alte personaje gay importante: Omar, un ”tâlhar” de tip Robin Hood care jefuiește traficanții de droguri, șeful de poliție Rawls și Snoop, unul dintre ”locotenenții” lui Marlo.
Dacă Rawls își ține ascunsă identitatea sexuală (singurul indiciu pe care îl primim e apariția lui fugară într-o scenă dintr-un bar gay în sezonul trei), Omar e foarte deschis în această privință. Toată lumea din ”stradă” știe asta, e ceva ce face parte din cartea lui de vizită. Și deși e luat deseori peste picior și taxat cu ”etichetele” tipice unei culturi macho cum e cea a străzii, toată această retorică e superfluă pentru că toată lumea îi știe de frică lui Omar. Din punct de vedere al afirmării ”masculinității” în termenii tipici ghetourilor, el îi eclipsează până și pe traficanții-șefi. E gangsterul care își asumă cele mai multe riscuri, cel mai iscusit în mânuirea armelor, cu cele mai ingenioase strategii și cu un cod al onoarei pe care nu îl încalcă niciodată (e de fapt singurul personaj din film al cărui destin transcende ”sistemul”, nefiind afiliat niciunei organizații).
Omar întrupează concomitent un ideal de masculinitate fără egal în universul serialului și un bărbat gay care are, pe parcursul seriei, relații foarte tandre, de lungă durată, cu parteneri care la rândul lor nu confirmă un anumit stereotip (pot fi ”feminini” sau la fel de ”masculini” ca el).
Prin personajele gay pe care le prezintă pe micul ecran, The Wire aduce o contribuție importantă la schimbarea și diversificarea reprezentării de gen în industria cinematografică americană, nesfiindu-se totodată să problematizeze felul în care culoarea pielii și clasa socială joacă la rândul lor un rol.
Pornind de la acest subiect, al reprezentării de gen, pot începe să menționez câteva aspecte care mi-aș fi dorit să fie altfel tratate:
O lume a bărbaților (atenție, spoilere de nivel mediu)
În ciuda aspirațiilor evident progresiste de a zugrăvi lumea dincolo de orizontul îngust al rolurilor de gen, serialul m-a dezamăgit în privința rolurilor feminine. Lipsește (și e o mare lipsă) un personaj feminin care să pună sub semnul întrebării imaginea tradițională a rolurilor de gen heterosexuale.
Mai mult decât atât, cele două femei carieriste care reușesc să avanseze pe scara ierarhică, procuroarea Rhonda Pearlman și Marla Daniels (care ajunge consilier în primărie) – sunt amândouă prezentate în mare parte prin intermediul relației cu un bărbat (la un moment dat chiar același bărbat, locotenentul Cedric Daniels). Iar cariera acestui bărbat are – în momente importante – de suferit din cauza loialității față de aceste femei.
Aspectul care m-a dezamăgit însă cel mai mult la acest capitol e reprezentarea dezumanizantă a lucrătoarelor sexuale care ajung pe căi ilegale (deseori prin trafic de persoane) în America, fiind expuse la abuzuri inimaginabile.
În sezonul doi, ancheta departamentului e focusată asupra morții prin sufocare a câtorva zeci de lucrătoare sexuale care au ajuns pe căi ilegale în portul din Baltimore, ascunse într-un container pe un vas7. Pe parcursul sezonului, echipa de polițiști urmărește inclusiv o rețea de bordeluri ilegale, unde lucrătoarele sexuale sunt ținute în condiții de temniță.
Iar în ciuda faptului că la început pare impresionat de soarta femeilor ucise și motivat să rezolve cazul morții lor, McNulty (personajul principal din echipa de polițiști) ”cedează ispitei” și face sex cu câteva lucrătoare sexuale emigrante dintr-un bordel ilegal în timpul unei misiuni ”sub acoperire”. E surprins imediat, în timpul actului sexual, de colegii săi care iau, așa cum era planificat, locația cu asalt. Scena este reprezentată comic, devenind un prilej de glume pe tot parcursul serialului.
Deși acest gest e coerent cu personalitatea polițistului McNulty, fapta lui rămâne un abuz grav (care vine din partea unei ”forțe de ordine”) și – cel mai important – nu e sancționată în niciun fel de alte personaje din serial.
Trupurile lucrătoarelor sexuale care apar în film sunt fie cadavre fără identitate (descoperite în număr mare), fie, ca în cazul percheziției – o sursă de distracție pe care McNulty nu se poate abține să o exploateze, chiar dacă e împotriva ”regulamentului”.
Dacă ar fi să facem un top al vulnerabilității și lipsei de considerație din partea tuturor oamenilor și instituțiilor prezente în film, femeile traficate pentru muncă sexuală în Baltimore sunt grupul cel mai defavorizat.
Pentru cine bat clopotele (atenție, spoilere de gradul I)
Un alt aspect dificil și greu digerabil e mesajul emoțional al filmului: The Wire descrie un univers al damnării.
Omar, singurul personaj care trăia și lupta pe cont propriu are un final tragic. Personajele care sunt angrenate în instituții și organizații sunt ”mutilate” într-un fel sau altul în interiorul acestora, principiile, idealurile și aspirațiile lor devin un șir întunecat de compromisuri și contribuții la perpetuarea aceluiași sistem bolnav.
”Cu cât se schimbă mai mult, cu atât rămâne totul la fel” – acesta e motto-ul ultimului episod și, am putea spune, al întregii serii.
Un deznodământ pozitiv, cum ar fi că Bubbles se întoarce la familia lui, ne oferă o bucurie de doar câteva clipe, pentru că Duquan “Dukie” îi ia locul… Michael îi ia locul lui Omar… viața merge mai departe, cu alte personaje, dar într-un fel care îți frânge inima în o mie de bucăți.
Deși, pentru mine personal, punând cap la cap toate aspectele menționate mai sus, rămâne o rază de speranță – că doar nu îmi răcesc gura și amorțesc degetele pe tastatură degeaba cu propaganda feministă.
Chiar și în acest univers damnat și tocmai pentru că din el lipsește o viziune de acest fel (un personaj feminin/feminist – sau ”feminin”, cum preferați – puternic) – speranța mea rămâne feminismul.
Ceea ce vedem în The Wire sunt instituțiile tipice patriarhatului. Bărbații, deși au mai multă putere directă decât femeile, suferă foarte mult în această lume. E un ciclu nesfârșit al nedreptății și suferinței, care nu se poate schimba decât prin soluții radicale.
Cumpărați feminism, se achiziționează și distribuie gratuit. Prețul pe care îl veți plăti e doar ieșirea din The Wire 😉
[1] Un detaliu interesant: Dallas a fost difuzat pentru prima oară în România în 1979, pentru a zugrăvi decadența capitalistă. A fost oprit după câteva sezoane.
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Midnight_Caller
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/The_Wire
[4] https://en.wikipedia.org/wiki/The_Wire
[5] https://en.wikipedia.org/wiki/The_Wire
[7] Unul dintre comentariile polițiștilor care investigau cazul a fost că aceste fete ”vin din țări unde nu au nicio șansă la o viață mai bună, ca România (…)”.
R A Z A 