Paula Hawkins – Fata din tren

by alina soare

Rachel călătorește în fiecare zi cu trenul pe aceeași rută, care include un scurt stop în dreptul casei în care a trăit cu Tom, fostul ei soț. Viața ei e în derivă, marcată de această despărțire pe care încă îi e greu să o accepte. Alcoolul și poveștile pe care le țese în jurul unui cuplu ”perfect”(botezat ”Jess și Jason”) care locuiește la câteva case de Tom sunt singura ei consolare. Până într-o zi când vede ceva ieșit din comun și începe să se implice într-un caz de dispariție.

Viața lui Rachel primește un impuls: existența ei pare să aibă din nou un sens, pe care se luptă din răsputeri să îl justifice, adunând informații pe cont propriu. În acest fel intră într-un labirint de întâmplări unde discerne cu greu între realitate și proiecție. Consumul de alcool o transformă într-o ”martoră îndoielnică” – care se îndoiește uneori chiar și de propriile acțiuni sau nu mai ține minte ce i s-a întâmplat.

Cartea e narată din trei perspective: vocii lui Rachel (care e personajul principal) i se adaugă Megan (femeia care dispare) și Anna, noua soție a lui Tom. Misterul e păstrat foarte bine până la final iar suspansul e construit, în parte, prin filtrul deseori lipsit de credibilitate al lui Rachel: aflată constant sub influența alcoolului, luptând cu stări depresive, în același timp însă energică și dornică să afle adevărul, Rachel ne ia cu ea în rollercoaster-ul care i-a devenit rutină zilnică. Împărtășind perspectiva ei, ajungem să suspectăm pe toată lumea, inclusiv pe ea: întreaga lume e când plină de amenințări, când de reproșuri, când de durere.

Ce m-a impresionat cel mai mult e felul în care e construit personajul principal: încă de la primele pagini vocea lui Rachel mi-a atins răni vechi, răni provocate de despărțiri, de singurătate, de șocuri emoționale care mi-au săpat adânc în suflet.

Dacă nu e niciun tren care să meargă în sensul opus și dacă mergem suficient de încet, câteodată pot să îi suprind, pentru o clipă, pe terasa casei lor. Dacă nu, așa cum se întâmplă azi, mi-i închipui. Jess șade cu picioarele ridicate pe masa de pe terasă, cu un pahar de vin în mână. Jason e în spate său, cu mâinile pe umerii ei. Îmi imaginez atingerea mâinilor lui, greutatea lor, senzația de siguranță și confort. Uneori mă surprind încercând să îmi amintesc când am avut parte ultima dată de atingerea reală a unei persoane, de o îmbrățișare din tot sufletul sau de o strângere de mână și simt cum mi se frânge inima.

Dar reacția de (auto-)compătimire a fost nuanțată brusc de noi detalii despre viața ei, cum ar fi faptul că îl hărțuiește pe fostul ei soț și noua lui familie. De multe ori, Rachel bea pentru a uita ce a făcut, pentru a uita de ce e în stare, pentru a nu se mai simți vinovată. Dar bând ajunge și în situația de a repeta comportamentul problematic. E un cerc vicios din care pare imposibil de ieșit, iar Rachel nu poate decât să se consoleze că nu a atins încă treapta cea mai de jos – care pare opusul fanteziei romantice cu ”Jess și Jason”:

Am citit cândva, într-o carte scrisă de o fostă alcoolică, unde povestea cum făcuse sex oral cu doi tipi pe care tocmai îi cunoscuse într-un restaurant de pe o stradă aglomerată din centrul Londrei. Am citit-o și m-am gândit că nu am ajuns chiar așa de rău. Asta este ștacheta.

Nu am mai citit cărți care să redea perspectiva unei femei dependente de alcool și cred că Paula Hawkins face o treabă bună în acest sens. Suspansul vine, cum am mai spus și din propriile îndoieli ale lui Rachel, privind acțiunile și amintirile ei – e un suspans care izvorăște direct din lupta ei cu depresia și durerea. Empatizăm cu ea – într-un fel complex, care care merge mai departe de căile bătute ale compasiunii sau milei.

Pe lângă această temă omniprezentă a dependenței, mi-a mai plăcut faptul că autoarea pune în prim plan aspecte des întâlnite în viața femeilor vestice (acțiunea se petrece în Londra): presiunea de a face copii și de a întrupa anumite idealuri de frumusețe și romantice, ”concurența” inoculată față de alte femei, (co)dependența emoțională, abuzul, trauma divorțului, singurătatea.

Iată cum descrie Rachel momentele în care a început să bea:

Mă simțeam singură în suferința mea (de a nu putea avea copii -n.a.). Devenisem însingurată, așa că am început să beau câte puțin, apoi puțin mai mult, apoi eram și mai singură, pentru că nimeni nu suportă să stea în preajma unei bețive. Am pierdut și am băut, am băut și am pierdut. Îmi plăcea slujba mea, dar n-aveam o carieră strălucită și, chiar dacă aș fi avut, hai să fim serioși: femeile încă sunt prețuite doar pentru două lucruri – pentru felul în care arată și pentru rolul lor de mame. Eu nu sunt frumoasă și nu pot avea copii, așa că ce mi-a mai rămas? Nu sunt bună de nimic.

În general, prezența celor trei voci feminine prin intermediul cărora e construit romanul reușește să creeze un univers ficțional complex. Chiar dacă impactul lor e inegal (vocea lui Rachel, eroina principală, e de departe cea mai bine ”acordată”), fiecare în parte dezvăluie o personalitate și preocupări diferite și o conștiință de sine foarte clară.

Anna, noua soție a lui Tom, alături de care acesta trăiește visul neîmplinit al lui Rachel – maternitatea – are altfel de probleme:

Sunt perfect conștientă de faptul că nu există slujbă mai importantă decât creșterea unui copil, dar problema e că nu e apreciată ca atare. Nu în sensul în care contează pentru mine în acest moment, adică cel financiar.

Prin schimbarea vocii narative și prin evenimentele care fac să cadă măști și pun personajele în situații de criză are loc și un alt fel de schimbare de perspectivă: ideea de cuplu ”perfect”, atotprezentă în imaginarul nostru colectiv, se erodează. Ceea ce la suprafață pare o situație de invidiat capătă o altă consistență la o analiză mai atentă. Iar aluzia textului, cel puțin în lectura mea, e că stranietatea vine în mare parte și din nevoia de a răspunde acestor proiecții, de a împlini visul cuplului perfect, al ”așezării” la casa ta, al maternității – niște deziderate care orbesc, pentru care ”ne dăm peste cap”.

Dar probabil cel mai mare merit al cărții (și motivul pentru care s-a bucurat de un succes răsunător) e suspansul. ”Fata din tren” e un ”page-turner”, o carte pe care nu poți să o mai lași din mână, care te captivează până la ultima pagină, te surprinde și îți trezește emoții puternice (dar nu e în niciun caz o lectură ”ușoară”, ci una care te confruntă cu aspecte dificile, care uneori poate acționa ca un ”trigger”, o redescoperire a propriilor răni).

E cel mai bun thriller pe care l-am citit în ultima vreme și cu siguranță va fi de acum înainte recomandarea mea pentru oricine caută o lectură palpitantă.